Pătrăţosu: “Am urmărit pentru trei ani ‘evoluţia’ lui Rick Warren. Mi-e lene să expun acum concluziile. Cine vrea să piardă timpul să îl creadă!” (9 aprilie)
Întotdeauna m-au uimit astfel de “decrete”. Uneori i-am privit cu inocent respect pe cei care postulau astfel de “axiome”. La anii maturităţii, însă, sentimentele mele sînt amestecate, sau, cel puţin, apreciez astfel de chestiuni cu totul altfel: în nuanţe şi în grade. Pe unii îi respect pentru efortul cunoaşterii şi pentru discernămîntul cu care hotărăsc ce să facă cu cunoaşterea dobîndită. Acest lucru nu e valabil pentru numeroasele situaţii în care Marius Cruceru, cu siguranţă unul dintre cei mai interesanţi baptişti români, îşi permite să facă în public astfel de afirmaţii categorice FĂRĂ să facă efortul de a prezenta argumente. În cazul de faţă, nu putem decît să ne exprimăm exasperarea că, după trei ani (sic!) de urmărire a evoluţiei lui Rick Warren, îi e lene să expună concluziile.
De fapt, cum s-a exprimat în alte ocazii şi contexte, Pătrăţosului îi e lene să-şi citească propriile comentarii de pe blog sau mesajele mele (publice) lungi la adresa lui, aşadar am destule rezerve în legătură cu cei… trei ani.
Spre deosebire însă de chestiunile aşa-zise personale dintre noi sau de comentariile obosite de seară (care se adună pe blog), chestiunile referitoare la liderii religioşi sînt foarte importante pentru spaţiul confesional şi trebuie să le acordăm atenţia cuvenită. Trebuie să ne ferim, cu toată energia, de a face afirmaţii neînsoţite de argumente. Ba chiar şi cînd sînt însoţite de argumente cuvintele noastre pot fi pîine sau… piatră.
Spuneam că pe unii îi respect pentru că apar cu afirmaţii publice DOAR cînd au ajuns la o anumită cunoaştere şi la un discernămînt în ceea ce priveşte diseminarea ei publică. Mai sînt diverse aspecte care merită apreciate: ironia bine dozată şi folosită la momentul potrivit, manifestarea spiritului critic în conformitate cu motivaţii nobile, folosirea contextului pentru producerea unui (scurt) text remarcabil, inducerea unui spirit pozitiv (de masă), motivarea unor tineri pe termen lung, proclamarea adevărului în ciuda conştientizării consecinţelor care vor trebui suportate, creativitatea ca vehicol pentru transmiterea valorilor, modestia etc.
Revenind la penultimul sac de box al Pătrăţosului – Rick Warren –, să remarcăm că, la fel ca şi în cazul multor altor postări, agresivitatea indusă de blogger – “…dacă citeşti cartea lui Rick cu Biblia în mînă. Pune-le una lîngă cealaltă şi vei vedea că este vorba de o altă evanghelie. Foarte frumos prezentată, dar este alta…” (10 aprilie) – e amplificată de comentatori: “Rick Warren e un pericol pentru biserică” şi, o dată dată direcţia ideologică pentru comentarii, nu mai sînt luate în seamă mărturii de felul: “Pe mine m-a stimulat şi m-a crescut mult, f mult cartea lui “Viaţa condusă de scopuri”, chiar dacă nu am aplicat metoda lui cu 40 de zile dar cartea mi-a plăcut cred că mai mult ca orice carte în acea etapă a vieţii mele.”
Dacă înţeleg bine, Marius Cruceru vrea să contracareze fascinaţia pe care cei ca Rick Warren o au asupra oamenilor. Dacă cumva nu m-aţi înţeles bine, eu vreau să contracarez fascinaţia pe care cei ca Marius Cruceru o au asupra oamenilor…
Ultimul sac de box al Pătrăţosului este cea de-a doua conferinţă a lui Josh McDowell, la care a concertat grupul Proconsul. Pătrăţosu nu aruncă primul cu piatra, dar e cel care are pietrele deja adunate.
“…a reacţionat cineva! Bravo Mihail, războinicule!” – cu aceste cuvinte şi-a început Pătrăţosu ultima campanie de denigrare. Aceasta este, chiar din aceste prime cuvinte, o exagerare. Păi “războinicul” Mihail precizase de la început, pe blogul lui: “Cu părere de rău trebuie să spun că nu am participat la această întâlnire iar informaţiile oferite pe acest blog deci nu sunt de primă mână ci doar din mărturiile orale sau scrise la care am putut avea acces.” La rândul lui, Mihail e doar cel care postează un mesaj al lui Daniel Mercioniu. Deci, “mărturiile orale sau scrise” la care a avut acces Mihai “războinicul” E. Mărturiile E una singură – de fapt, aşa cum precizează la sfîrşit autorul, o opinie personală:
“Tot ce am scris reprezintă o opinie personală, care poate diferi de alte opinii la fel de personale.”
Dacă discuţiile ar fi generate la acest nivel de opinii personale, ne-am putea bucura cu toţii de varietatea opiniilor. Şi am accepta mai uşor, Doamne-ajută!, că există diverse opinii personale, diverse perspective, diverse unghiuri de vedere (şi interese) asupra unui eveniment.
Dar mania agresivităţii ideologice (cel mai bine reprezentată pe blogul Pătrăţosului şi cel mai indecent prezentă pe blogul Vindecătorului) ridică imediat discuţiile de la nivelul opiniei personale la nivelul afirmaţiilor axiologice. În cazul menţionat, cel mai bine e evidenţiată de gura slobodă (ca să nu zic spurcată) a unei binecunoscute componente feminine din haita pătrăţoşilor, care, pe blogul “războinicului” Mihail, postulează: “Amestecătura aceasta nu e altceva decât BLASFEMIE.” (19 aprilie).
Iar pe blogul Pătrăţosului acesta nu prea ştia cum de s-a ajuns, la comentarii, să fie menţionat cuvîntul “eretic” lîngă numele lui Beni Fărăgău!
Cea mai perversă consecinţă a maniei agresivităţii ideologice o constituie oboseala care se instalează în noi tocmai cînd ar trebui să începem dezbaterile publice care să fie spre folosul tuturor. Chestiunea ridicată de Marius Cruceru (şi nu doar de el) despre ce înseamnă “relevanţă” e o chestiune foarte importantă pentru mediul evanghelic (teologic). “Amestecătura” de la ultima conferinţă a lui Josh McDowell ar putea fi un bun caz de studiu, dacă am face efortul de a identifica diferite aspecte ale chestiunii şi dacă am folosi maniere dialogale.
Este evident însă că o cultură a dialogului de dobîndeşte în timp. Deocamdată, precum am spus şi altădată, din perspectiva maniei agresivităţii ideologice, evanghelicii români nu sînt pregătiţi pentru spaţiul public: reacţionează rapid la stimuli interni şi externi. Şi, la fel de rapid, pun etichete ideologice. Astfel că e descurajant pentru mulţi să se implice în discuţii. Dar dacă nu se implică în discuţii, cum vor dobîndi cultura dialogului?
Situaţia pare a fi asemănătoare celei în care mulţi oameni, în această lume, stau pe marginea rîului sau a piscinei, pentru că nu ştiu să înoate. Dar dacă nu intră în apă, cum vor învăţa să înoate? Iar cei care vor învăţa, într-un tîrziu, să înoate, ar trebui să nu uite că există diferite stiluri de înotat şi diferite niveluri de competenţă la înotat – unii sînt recunoscuţi, pentru un timp relativ scurt, campioni olimpici sau mondiali.
La Rotundu 