Posts Tagged ‘dictionar’

filarmonic@ – 10/2009

5 Martie 2009

Joi, 5 martie 2009, 19.00
Filarmonica din Oradea
Concert simfonic
Dirijor: Henri Bonamy (Franţa)

În program:

W.A. Mozart: Flautul fermecat – uvertură
J. Haydn: Simfonia concertantă pentru vioară, oboi, fagot şi orchestră
L.v. Beethoven: Simfonia a II-a în Re major

“Către sfîrşitul secolului al XVIII-lea Mozart şi Haydn înălţase genul [simfoniei] pe o culme de pe care geniul lui Beethoven înaripase cu noi forţe, una după alta, simfoniile sale.” (Ioana Ştefănescu, O istorie a muzicii universale, 1998)

Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)

“Ceea ce deosebeşte clar muzica lui Mozart este proporţionalitatea şi corectitudinea ei – gustul, dacă vreţi. Aceasta, plus un fond inepuizbil de melodii combinate cu un simţ al melodiei deosebit de îndrăzneţ. Un simţ perfect al armoniei, un simţ al modulării, acestea sînt caracteristicile infailibile ale unui compozitor important. […] Mai versatil decît Bach, mai aristocratic din punct de vedere muzical decît Beethoven, poate fi considerat cel mai desăvîrşit, mai bine dotat şi mai natural muzician pe care l-a cunoscut vreodată omenirea.” (Harold C. Schonberg, Vieţile marilor compozitori)

Joseph Haydn (1732-1809)

“Haydn formează împreună cu colegii săi mai tineri Mozart şi Beethoven (dar să nu uităm că i-a supravieţuit cu 18 ani lui Mozart) ceea ce în istoria muzicii este cunoscut sub numele de ‘trinitatea calsică vieneză’. […] Ca şi Mozart, dar pornind de la alte premise, Haydn a făcut din discursul muzical expresia unei acţiuni dramatice (şi nu a unui simplu sentiment). Prin gîndirea sa rapidă, concentrată, procedînd prin elipse, sinteză extraordinară de contracţii şi expansiuni, de esenţă epică, triumfă în simfonie, cvartet şi oratoriu, aşa cum Mozart, la rîndul său, a dus către culmi nebănuite opera şi concertul de pian. Lunga carieră a lui Haydn se întinde de la sfîrşitul erei baroce pînă la începutul romantismului.” (Dicţionar Larousse de mari muzicieni)

Ludwig van Beethoven (1770-1827)

“Majoritatea oamenilor îl consideră cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. De ce aceasta? Pentru că Beethoven a luat toate regulile clasice ale lui Haydn şi Mozart şi le-a dezvoltat pînă cînd muzica sa a devenit mai cuprinzătoare din toate punctele de vedere. Acolo unde Haydn a făcut o glumă care putea fi spusă într-un salon, Beethoven face glume bărbăteşti, de hohotul cărora se cutremură lumea, şi care trebuie ţipate în toiul furtunii urlătoare. Acolo unde Haydn făcea mici surprize amuzante, Beethoven îţi face surprize cutremurătoare, care te lasă cu gura căscată, fără surîs [“în legătură cu aceasta, ar trebui să asculţi ‘Scherzo’ din Simfonia a VII-a de Beethoven”]. Acolo unde Mozart era vesel, Beethoven e nebun de bucurie. E ca şi cum ai privi muzica clasică printr-o lupă – e dintr-o dată mult mai mare. Însă lucrul principal pe care Beethoven l-a adăugat muzicii clasice a fost o mult mai mare cantitate de emoţie personală. Emoţiile sale sînt mai puternice, şi mai vizibile.” (Leonard Bernstein, Cum să înţelegem muzica)

Anunțuri

Grigore Vieru

18 Ianuarie 2009

Un poet care şi-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa. (Ioan Alexandru)

“Precedată, iar apoi însoţită, de o bogată producţie pentru copii în care poetul se infantilizează cu delicateţe pedagogică şi ludică, poezia lui Vieru a devenit repede una exponenţială, transformându-l pe autor într-un fel de tardiv şi ultim ‘bard naţional’, cu toate că din structura sa elegiacă, predispusă mai curând la reveria casnică decât la fulminaţia de baricadă, lipsea patetismul mesianic. Ea s-a întâlnit totuşi decisiv cu starea de alean colectiv şi cu frustrările istorice ale românilor de peste Prut, poetului revenindu-i o misiune similară cu cea a poetului Goga, misiune dusă însă cu discreţie, fără vehemenţă iredentă şi pe un temperament domestic mai apropiat de al firavului Iosif decât de al ardentului tribun ardelean. Consensul cu aspiraţiile naţionale, topite într-o elegie regresivă ce găsea tot mai puţine valori de sprijin în prezent, a exaltat şi dimensiunea valorică a operei lui Vieru, altminteri o diagramă onestă a tradiţionalismului atât în privinţa scriiturii, cât şi a pachetului tematic. […]

Armonică până la cantabilitate (de altfel, poetul însuşi s-a străduit să unească versul cu muzica) şi unind elegia cu feeria domestică, poezia lui Vieru e un continuu ritual al adoraţiei materne, adoraţie răsfrântă, cu aprope aceeaşi religiozitate, şi asupra graiului, iubitei şi plaiului.” (Al. Cistelecan)

(Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros, 2000, coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu)

În limba ta – Grigore Vieru

În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns,

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângîia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atunce
Tot în limba ta.

Dictatorul

1 Ianuarie 2009

Joi – 1 ianuarie 2009, TVR Cultural, 17.00
Dictatorul / The Great Dictator – nom. Oscar
Comedie, SUA, 1940
Regia: Charles Chaplin – nom. Oscar pt. scenariu original
Cu: Charles Chaplin – nom. Oscar

[5] nom. Oscar

Dictatorul nu e doar capodopera lui Chaplin, ci şi opera cea mai bogată şi cea mai completă. Filmul se construieşte permanent pe două planuri antagoniste, unul ironic şi poetic – cel al lui Charlot, celălalt satiric şi burlesc – cel al lui Hynkel. Cele două planuri se întrepătrund într-o armonie discordantă, un echivalent cinematografic al disonanţelor din muzică.” (Jean Mitry) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Film de curaj tematic, dar mai sărac estetic (referindu-ne, desigur, la standardele chapliniene), care se ramifică pe două planuri, o dată cu dedublarea personajului: unul ironico-liric, prezentarea duioasă a ghetoului, şi alta de satiră feroce a vieţii Dictatorului. Interesant comentariul umoristic-psihologic al relaţiilor hynkel-napoleoniene, comic împins la un facil burlesc excentric, în timp ce scenele din exilul ‘Austerlitzului’ sînt de un lirism feroce.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“În ciuda mesajului său deschis politic, Dictatorul rămîne unul dintre cele mai amuzante şi mai inovatoare filme ale lui Chaplin, folosind strălucit burlescul şi pantomima bufă pentru a-l parodia nu numai pe Hitler, ci însuşi conceptul de dictatură.” (Derek Winnert) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Nu vă dăruiţi acestor oameni denaturaţi, acestor oameni-maşină cu inimi de maşini. Voi nu sînteţi maşini. Nu sînteţi vite! În inimile voastre purtaţi iubirea de oameni!” (Din discursul din Dictatorul)

Filme – 31 decembrie 2008

31 Decembrie 2008

TVR Cultural, 16.55
Domnul Verdoux / Monsieur Verdoux
Comedie, SUA, 1947
Regia: Charles Chaplin – nom. Oscar pt. scenariu
Cu: Charles Chaplin

Verdoux e “un Barbă-Albastră, un mărunt funcţionar de bancă rămas fără slujbă în timpul crizei economice, care se căsătoreşte cu fete bătrîne, asasinîndu-le apoi pentru a le lua banii. Scenariul conţine un umor diabolic, e o satiră aspră şi o critică socială violentă, dovedind că asasinatul e continuarea logică a business-ului.” (Charles Chaplin) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Pentru prima oară, cineastul renunţă la personajul care l-a făcut celebru, dar păstrează multe dintre temele filmelor sale anterioare (polemica antirăzboinică, afecţiunea faţă de cei slabi etc.).” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Un studiu al raporturilor dintre scopuri şi mijloace ca metaforă a personalităţii moderne, adică a personalităţii responsabile, care reacţionează la stresurile contemporane potrivit logicii unei etici contemporane.” (James Agee) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

PRO Cinema, 17.15
ShrekOscar pt. cel mai bun film de animaţie, nom. Globul de Aur, nom. BAFTA
Film de animaţie, SUA, 2001
Regia: Andrew Adamson, Vicky Jenson

1 premiu Oscar [2]
1 premiu BAFTA [6]
[1] nom. Globul de Aur

“Mare succes de casă în SUA, ‘Shrek’ este un film de animaţie adorabil, care te face să rîzi cam din al doilea sfert, dar te ţine cu muşchii feţei întinşi pînă la sfîrşit. Spre deosebire de alte filme de desene animate în care morala nu e acoperită de prea multe straturi de culoare şi rămîne vizibil şi neplăcut la vedere, în filmul celor de la DreamWorks exteriorul e foarte bine „aspectat”. […] Morala pe care o spune filmul e că lucrurile nu sînt ce par a fi şi că frumuseţea exterioara e irelevantă. Nu ştim cîţi copii or să bage învăţămintele la cap, ştim însă sigur că toţi vor iubi acest film.” (Iulia Blaga) (România Liberă, 31 iulie 2001)

“Parodiind (scenele din Matrix sînt adorabile), Shrek tinde la mai sus de un film de animaţie pentru copii; dovada: a fost nominalizat la Palme d’Or, la Cannes, anul acesta, iar la Karlovy Vary cîştigat premiul audienţei. Foarte inteligent, de un bun gust desăvîrşit, te recreează şi e, în acelaşi timp, un film de rezistenţă. Nu ieşi din sală uitîndu-l şi simţindu-te bine, ci-ţi aminteşti de el, simţindu-te la fel de bine de fiecare dată.” (Laurenţiu Brătan)

PRO Cinema, 19.00
Tootsie – nom. Oscar, nom. Globul de Aur
Comedie, SUA, 1982
Regia: Sydney Pollack – nom. Oscar, nom. Globul de Aur
Cu:
Dustin Hoffman – BAFTA, Globul de aur, nom. Oscar
Jessica Lange – Oscar şi Globul de Aur pt. rol secundar

1 premiu Oscar [10]
3 premii Globul de Aur [5]
1 premiu BAFTA

“Hoffman îl joacă pe Michael, care o joacă pe Dorothy, care, în ultimă instanţă, o va juca pe infirmiera Emmily! Nu cred că există demers mai încîlcit în istoria actoriei cinematografice şi, totuşi, Hoffman susţine acest dublu travesti mai bine de jumătate de film. Actorul ratat şi nedreptăţit, feminista băţoasă cu gulere închise pe beregată, teribila soră-şefă, cruciatul adevărului în artă, sînt caractere diverse întrepătrunse în jocul actorului, punct de plecare şi ţintă a întregului film.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Tootsie este mai mult decît o comedie cu travestiţi, este un film despre actori şi lumea lor. O lume în care orice metamorfoză e posibilă, o lume a insecurităţii materiale, a instabilităţii unui statut ce părea cucerit (celebra aserţiune: orice actor valorează cît ultimul său rol), o lume a creaţiei dependente de o altă voinţă creatoare – regizorul (supus la rîndul lui aceleiaşi reguli: orice regizor valorează cît ultimul său film).” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

filarmonic@ 51

18 Decembrie 2008

Joi, 18 decembrie 2008, 19.00
Filarmonica din Oradea
Concert simfonic
Dirijor: Mihaela Cesa-Goje
Solist: Sebastian Tegzeşiu

În program:

P.I. Ceaikovski: Concert pentru vioară şi orchestră în Re major
C. Debussy: Preludiu la după-amiaza unui faun
L. Bernstein: Dansuri simfonice din West Side Story

Concert pentru vioară şi orchestră în Re majorPiotr Ilici Ceaikovski

Compus în 1878, Concertul pentru vioară şi orchestră a fost dedicat violonistului şi pedagogului de origine maghiară Leopold Auer, fondatorul şcolii violonistice ruse, care a refuzat iniţial interpretarea lui, considerînd unele dificultăţi tehnice de nerezolvat. În cele din din urmă, Concertul a fost interpretat de Adolf Brodski.

Preludiu la după-amiaza unui faunClaude Debussy

“Prima capodoperă necontestată a lui Debussy este Preludiu la după-amiaza unui faun (1892-1894). Ca şi Mallarmé, inspiratorul său, Debussy se arată a fi un poet modern al muzicii, inventator al ritmicii, al sintaxei, al retoricii, al formei sale proprii. Neîncetatele fluctuaţii armonice (luate în considerare pe orizontală sau pe verticală), bogăţia ritmică, supleţea şi libertatea frazării instaurează dintr-o dată un nou ‘mod de a vorbi’ în muzică. Scriitura instrumentală este de un rafinament şi de o uşurinţă incomparabile. Cît despre formă, dacă la analiză putem distinge un plan tradiţional (expoziţie-dezvoltare-repriză-coda) foarte liber, în schimb la audiţie nu se percepe decît o continuitate în transformare constantă, în care reveriile apar ca evocări, ca amintiri modificate, nu ca reprize. ‘Ideea dă naştere formei’, scria Paul Dukas a doua zi după prima audiţie a lucrării, rezumînd astfel într-o frază una dintre caracteristicile fundamentale ale creaţiei debussiste.” (Dicţionar Larousse de mari muzicieni)

Leonard Bernstein (1918-1990)

“A fost primul american care a dirijat orchestra de la Scala din Milano (Medeea de Cherubini, cu Maria Callas, 1953). În Statele Unite, începînd din 1954, a fost animatorul unor cicluri de emisiuni de televiziune. După imensul succes al comediei sale muzicale West Side Story (1957), succes prelungit de un film [10 premii Oscar], a fost numit director muzical al Orchestrei filarmonice din New York (1958). A abandonat acest post în 1968, pentru a se consacra compoziţiei, emisiunilor lui de televiziune şi cursurilor de la Universitatea Harvard, continuîndu-şi cariera de dirijor pe plan internaţional.

Pianist talentat, dirijor impetuos, animator şi organizator, compozitor popular, Bernstein a fost unul dintre personajele aflate multe decenii în prim-planul vieţii muzicale americane şi chiar mondiale. În creaţia sa, care vizează deseori spectacularul şi ezită în faţa adevăratelor îndrăzneli, s-au succedat, ori mai degrabă s-au amestecat, influenţe ale lui Stravinski, Copland, Hindemithm, Mahler, influenţe de jazz, folclor, opera italiană, muzica pop. Într-un limbaj universal şi accesibil, a reuşit să trateze anumite teme importante, cum este cea a credinţei pierdute şi regăsite, sau cea a condiţiei umane. El a visat la noi forme de teatru muzical, dar tentativele lui, unele convingătoare, au rămas puţin artificiale.”

(Dicţionar Larousse de mari muzicieni)