Conferinţa ŞTIINŢĂ ŞI CREDINŢĂ în război sau în armonie? (Cluj)

Trei citate (10)

Harry L. Poe, Jimmy H. Davis, Ştiinţa şi credinţa creştină, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2008

“Un studiu asupra spiritului uman în Biblie va evidenţia că spiritul uman înglobează şase domenii distincte, dar inter-relaţionate: intelectul, emoţiile, caracterul, voinţa, imaginaţia şi vitalitatea însăşi. Mai mult, spiritul afectează trupul şi trupul afectează spiritul. Simţurile trupului trimit mesaje creierului, care primesc respectiva informaţie şi o interpretează, dar interpretarea aceasta este ceva mai mult decât rezultatul unei maşini ce calculează datele, deoarece emoţiile pot nuanţa respectivele date. La rândul său, caracterul poate filtra şi el datele printr-un set de valori. Slăbiciunea trupului poate afecta abilitatea intelctului de a raţiona şi de a cântări factorii atât de complecşi şi contradictorii. Aşadar, dimensiunea spirituală participă la interpretarea datelor fizice sau ştiinţifice la fel de mult ca la domeniul spiritual al religiei. Dar această inter-relaţionare complexă a multelor aspecte ce formează umanitatea noastră nu face decât să acutizeze problema subiectivităţii. Ea pune problema incertitudinii în ştiinţă la fel ca şi în religie. În acest context, credinţa are o putere mai mare decât simpla cunoaştere. Acum ne devine mult mai limpede de ce Platon a clasificat experienţa senzorială în categoria simplei opinii.”

“Ştiinţa şi religia împărtăşesc o problemă spinoasă. Ambele trebuie să explice tocmai lucrul care formează obiectul lor de interes. Ştiinţa interpretează lumea fizică, iar religia interpretează lumea spirituală. Dar interpretarea nu este niciodată lucrul în sine, ci doar ceea ce o eprsoană sau un grup de oameni spun despre respectivul lucru. […] Prin tradiţie, în Vest ştiinţa vorbeşte dogmatic despre lumea fizică iar religia vorbeşte dogmatic despre lumea spirituală. Ambele au o încredere de nezdruncinat în interpretările pe care le dau adevărului. Aşa se dace că interpretarea a ajuns să fie adevărul, în loc ca lucrul în sine să fie adevărul. Problemele generate de această atitudine cresc când o teorie ştiinţifică înlocuieşte altă teorie, devenind noul adevăr. Printre teologi, vechea teologie lasă locul noii teologii, care se prezintă la rândul ei ca fiind adevărul adevărat. Unii ar putea spune că ştiinţa are mai multe drepturi să revendice adevărul decât religia, însă atunci trebuie să precizeze la care ştiinţă se referă: cea din 1620, sin 1730 sau din 1870? Alţii ar putea afirma că teologia are mai multe drepturi să se pronunţe asupra adevărului decât ştiinţa, dar atunci trebuie să arate care teologie: calvinismul, arminianismul, tomismul sau dispensaţionalismul?”

“Am sugerat că ideologia şi concepţia culturală despre lume (ambele expresii ale opiniei comunităţii) reprezintă o sursă majoră pentru valoare în lume. De asemenea, am mai spus că ştiinţa şi credinţa se angajează faţă de o sursă a valorii de rezidă dincolo de sfera umană. Ambele sănt motivate de dorinţa de a cunoaşte ceea ce nu se vede sau nu este evident, dar amândouă pornesc cu convingerea că vor găsi ceea ce caută. Când teologia se adaptează la ştiinţă în aşa fel încât teologia depinde de o anumită interpretare a datelor, ea se demodează odată cu ştiinţa de care este legată, atunci când apare o nouă înţelegere ştiinţifică. La fel, ştiinţa poate aluneca uşor în teologie când supoziţiile ei filozofice o fac să emită enunţuri despre realitate ce depăşesc metoda ştiinţifică. Aceste probleme nu vor dispărea probabil niciodată. Însă dacă înţelegem dinamica ce le animă, vom reuşi să realizăm un dialog constructiv despre realitattea fizică şi despre problemele etice.”

Conferinţa „Relaţia dintre religie şi ştiinţă” la Iaşi