revist@ – Supliment estival 2008

revist@ este un grupaj săptămînal din principalele reviste culturale realizat de Alin Cristea începînd cu 1 martie 2002, grupaj trimis prin email, gratuit, la peste 1.000 de abonaţi.

Idei în dialog, Nr. 8 (47), august 2008
Dilemateca, Nr. 27, august 2008
Orizont, Nr. 8 (1511), august 2008
Foreign Policy România, iulie / august 2008
Familia, Nr. 6 (511), iunie 2008

Idei în dialog
Nr. 8 (47), august 2008
http://www.ideiindialog.ro

Libertarianismul: O promisiune problematică – Sorin Cucerai

“Libertatea umană este definită de către libertarieni ca absenţă a conformării faţă de un model uman dat şi, în acelaşi timp, ca non-subordonare ontică (sau non-supraordonare ontică) a unui individ sau a unui grup de indivizi. Conformarea faţă de un model uman prestabilit neagă indivizilor umani calitatea de clase de sine stătătoare, de singularităţi ontice. Din acest punct de vedere, noţiunea de ‘model uman’ este o contradicţie în termeni. În acelaşi timp, subordonarea ontică a uniu individ faţă de un altul neagă umanităţii calitatea de clasă unitară. Dacă individul subordonat continuă să fie identificat ca individ uman, umanitatea ar trebui regîndită ca două clase unite printr-o relaţie, iar unitatea conceptului de ‘om’ ar dispărea.

În rezumat, omul este o singularitate care are acelaşi statut ontic cu orice altă singularitate de acelaşi tip (mnai precis, cu oricare altă singularitate finită din punct de vedere temporal, înzestrată cu liber-arbitru şi cu raţiune – şi aşa mai departe). Sau, altfel spus: orice individ uman este în mod necesar o fiinţă liberă.”

Acasă, la librărie – Dan C. Mihăilescu

“Nu ştiu de ce, văzînd cohortele de tineri cuceriţi de Cărtureşti, paradisul socializărilor instaurat acolo, amestecul plăcut de confort şi eficienţă, de punctualitate, plezirism, copilăreală ataşantă şi profesionalism beton, eram convins că investiţia s-a făcut exclusiv din afară, via Şerban Sturdza, pe model britanic, cu multe milioane de euro şi cu mari eforturi de adpatare la natura foştilor codri ai Vlăsiei. Altfel încît, acum, şocul produs de interviul cu Nicoleta Dumitru şi Şerban Radu (realizat de Andrei Năstase) a fost dublu.

Ea are 32 de ani, el 36. Au şase librării şi se află pe locul trei în ţară, într-o piaţă de peste 50 de milioane de euro în 2007. La început, în aprilie 2000, cînd cu micuţul sediu de pe Edgar Quinet, au investit 15 mii de dolari împreună, iar acum se pregătesc să lanseze încă trei spaţii a cîte 200.000 de euro investiţie fiecare, dintre care unul (alături de Sibiu şi Suceava) nu-i altul decît marea sală cu cărţi şi obiecte din cuprinsul Muzeului Ţăranului Român. Acolo să vezi vad, mai ales în perioada tîrgurilor!”

Dan Sluşanschi – in memoriam

Ioana Costa: “Oricare ar fi înţelesul pe care vrem să-l dăm ‘filologiei’, Profesorul Dan Sluşanschi rămîne o întruchipare a filologului deplin: indo-europenist riguros, clasicist ambidextru, medievist, cercetător, editor de texte, traducător, cărturar; mai presus de toate însă, un om care a mers pe un drum fără abateri, într-o statornicie a sinelui care acum se lasă contemplată, întreagă.”

Adrian Muraru: “Profesorul Dan Sluşanschi a făptuit ceea ce mulţi doar băsneau. A acceptat, nu atît ca semn al recunoaşterii valorii personale, ci ca prilej de stabilire a unor legături instituţionale, invitaţiile de a preda în universităţi din străinătate. A iniţiat ample proiecte de cercetare: seria Cantemir este martor pentru aceasta (în fapt, cărturarul a încercat să redea onoarea filologilor, istoricilor şi filosofilor autohtoni, care predau istoria limbii, a literaturii, a filosofiei autohtone fără a îndeplini elementara cerinţă, aceea a realizării unei ediţii critice a operelor lui Cantemir).”

Octavian Gordon: “Mulţi dintre cei care l-au cunoscut drept ‘Magistrul’ au învăţat că filologia nu se măsoară în alcătuiri oable sau în meşteşugite potriviri de buchii, ci se respiră cu fiecare vorbă rostită, că lingvistica indo-europeană nu înseamnă doar rigoare, ci şi recuperarea unor poveşti perene cu regi, prinţese, trăsuri, zmei (reali!) şi călătorii, de bună seamă desprinse dintr-un tipíc primordial al transmiterii virtuţilor, că istoria nu este o întoarcere romantică, fie şi ştiinţifică, înspre trecut, ci o temeinică puncte către viitor, şi că actul de traducere (din limbile vechi sau moderne) nu trebuie să ajungă prilej de afirmare a sinelui, ci se înfăţişează ca o autentică probă de loialitate nu faţă de literă, ci faţă de Cuvînt, dezlegînd încontinuu cureaua încălţămintei celor ce-şi purtaseră odionioară paşii pe cărările colbuite ale creaţiei poetice.”

Dilemateca
Nr. 27, august 2008

Dosar: Cărţi “uşoare” pentru oameni grei

Mircea Vasilescu: “Ceea ce se numeşte astăzi ‘literatură de consum’ (sau ‘de masă’, sau Trivialliteratur în Germania) este o consecinţă a alfabetizării şi, prin urmare, a accesului la lectură al unui public tot mai numeros. Apărute iniţial ca ‘produse’ de presă (pentru că se publicau, în serial, în foiletoanele gazetelor), au delectat clipele libere ale publicului burghez (mai ales ale doamnelor; la noi, Ziţa, care citise Dramele Parisului, este prototipul acestui public feminin specific secolului XIX). În seoclul XX, transformarea domeniului editorial într-o adevărată industrie, care funcţiona după legile pieţei, şi democratizarea tot mai mare a lecturii au condus la dezvoltarea unei pieţe de masă pentru romanele de aventuri, poliţiste, etorice etc.”

Mircea Anghelescu: “Ca foarte multă lume, citesc în special romane poliţiste ca un refugiu, în perioade aglomerate sau depresive, şi dacă se poate romane vechi (Maurice Leblanc, Emma Orczy, Edgar Wallace, Sax Rohmer) sau în stil arhaic (să zicem Dorothy Sayers), pentru că ele incarnează cel mai bine ideea de bază: un conflict etern între bine şi rău (principii pe care le poate încarna aceeaşi persoană) între personaje reduse la esenţa tipului lor şi a unei epici fără mulţe ocolişuri.”

Dan C. Mihăilescu: “În ce mă priveşte, lecturile uşoare nu mai coincid de mult cu vacanţa. Înainte vreme, aşteptam concediile, vara, iarna, de sărbători, pentru o baie de frivolitate, suspans, evazionism, tolănindu-mă voluptos în Chandler, Chase, Le Carré, sufilînd cîte-un Maigret cu sublima morocănoşenie a lui Jean Gabin în minte, revenind graţios la Poirot, Miss Murple şi Holmes, ori prizînd biografii (Fouché, Churchill, Romanovii, Talleyrand, Cosima Wagner, Beatles-ii…), istorii incaşe, note de călătorie, mă rog, tot ceea ce-ţi poate hrăni bovarimsul şi paseismul.”

George Banu: “Îmi e străină azi vocaţia lecturii epice, atracţia universurilor care îşi constituie lent galaxiile şi se duc tocmai prin lungul proces de germinaţie, cu detalii, deturnări şi mişcări ample. Am nostalgia lor, dar îmi lipseşte puterea de a mă bastrage din timpul meu pentru a le acorda lor atîta timp. Lectura secundară, poliţistă îndeosebi, rămîne şi ea în biblioteca trecutului. Văd filme, dar nu mai citesc romane poliţiste. Orice raport dezinvolt cu literatura, de pură satisfacţie pasageră, îmi e azi străin fiindcă refuz fast-food-ul literar. ‘Repede citit, repede uitat’.”

Despre limba secolului al XXI-lea – Péter Esterházy

“Există un proverb maghiar care zice aşa: «mai bine să-ţi fie frică decît să te sperii». Adică e mai bine să cunoşti pericolul. Eu spun că e bine să-ţi fie teamă, dar nu e bine să trăieşti cu teamă. Am spus toate acestea pentru că mi se pare că omul secolului al XX-lea, omul occidental, a pierdut capacitatea de a se teme; sau a ascuns-o; sau şi-a reprimat-o.

Iar acum este speriat. Vorbeşte de parcă ar fi speriat. Misiunea limbii secolului al XXI-lea este să recîştige capacitatea oamenilor de a se teme, să recîştige acea teamă constructivă care nu e nimic altceva decît pretenţia oamenilor la cunoaşterea lumii. Atenţie lucidă, chiar vigilenţă – dar nu neîncredere.”

Ciné citeşte? – Matei Martin

“La mai bine de un secol după ce a fost inventat, cinema-ul încă îşi mai extrage o parte din seva creatoare din literatură. La o dezbatere intitulată ‘Literatură şi cinema. Cine pe cine influenţează?’, scriitorul Antonio Tabucchi a recunoscut că una dintre nuvelele sale, Rebus, a fost inspirată de filmele lui Antonioni. Şi că romanul său de debut, Piazza d’Italia (1975), a fost inspirat de Lecţiile de montaj ale lui Einstein. Comunicarea între cinema şi literatură se produce, aşadar, în ambele sensuri. E un dialog în toată regula, un fel de troc din care toată lumea are de cîştigat, crede Tabucchi. Nu e o noutate, dar una e s-o constaţi citind sau urmărind un film, alta e să-ţi povestească un mare scriitor cum ‘a furat’ de la un mare regizor.”

Orizont
Nr. 8 (1511), august 2008
http://www.revistaorizont.ro

De ce să rămînem ilegaliştii speranţei? – Cornel Ungureanu

“Cînd ai împlinit 60 de ani ţi-am luat un interviu care avea drept titlu o propoziţie pe care, atunci, în 2003, ai repetat-o obsedant în discuţia noastră: ‘Să rămînem ilegaliştii speranţei’. Să rămînem şi acum, în 2008, tot ilegalişti, tot cu speranţă? Sau s-a schimbat ceva?

Ei, a mai trecut ceva vreme, cum să fim tocmai acum ilegalişti? Mircea e vice la Institutul Cultural Român, patronează cea mai teribilă şansă a ieşirii literelor naostre în lume, mai lucrează la magnifica sa carte despre îmbătrînire, Adirana cîştigă lauri la Paris, Varşovia, Toronto şi chiar în dulce tîrgul Ieşilor, este răsfăţata antologiilor de pretutindeni, eu sînt pe punctul de a-mi amenaja moşia de la Zăgujeni. Şi de a divulga ce-a mai rămas din secretele istoriei literare. Ne-am mutat mai încoace, mai aproape de vremurile ferice de poimîine. Norocul ne e pe urme, amuşină cu drag paşii noştri culturali., S-a terminat cu ilegalitatea, acum facem legile. Dacă avem noroc, pentru următorii doi-trei ani.”

“Citiţi Istoriile literaturii române şi insistaţi asupra celei mai frumoase dintre ele, cea a lui G. Călinescu, veţi citi: ‘Da, scriu o istorie a literaturii, dar fac geografie literară şi geopolitică.’ Scriitorii păzesc hotarele, subliniază autorul Scrinului negru.

Eu scriu o Geografie a literaturii, de fapt o Istorie a literaturii, care arată că hotarele nu despart, ci unesc. Realizează dialoguri importante. Redefinesc graniţele. Problema graniţelor se mută, iar Orwell a fost un romancier profetic. Recomand nepoţilor noştri să citească 1984, cea mai frumoasă carte de geopolitică scrisă în secolul XX.”

“Marele meu vis e să pot scăpa de scris” – interviu cu Dan Coman

“După anul cîrtiţei galbene, încununat cu Premiul Naţional de Poezie ‘Mihai Eminescu’ pentru debut şi Premiul pentru debut al U.S.R., a urmat volumul de poeme ghinga (Vinea, 2005) şi antologia d great coman (Vinea, 2007)… În aceste cărţi ţi-ai construit un topos poetic, un Macondo al poeziei tael – sper să / că nu forţez termenii – aşa încît există, iată, în poezia română un univers liric marca Dan Coman. Pînă la urmă, cum s-a născut el? Ce anume l-a născut ca poezie, ca spaţiu poetic recongnoscibil?

Marea mea tristeţe în legătură cu ceea ce scriu e că nu reuşesc să scriu poeme, ci doar cărţi. Poate din această cauză cei care citesc obosesc repede, au senzaţia de repetitivitate, de redundanţă, de manierism precoce… Însă nu pot face altfel. Mie unuia ideea unui poem nu mi-a venit niciodată pe stradă, în crîşmă sau în alte locuri dintr-astea, cum îmi povestesc prietenii mei, cei care scriu, că li se întîmplă. N-am scris niciodată altundeva decît acasă. Iar cînd mă aşez să scriu, habar n-am ce urmează să fac, adică nu pornesc de la un vers, o întîmplare sau mai ştiu eu ce… Ce ştiu cu rpecizie e doar că mor dacă nu fac asta.”

“Visul meu, marele meu vis, e să pot scăpa de scris. De impulsul ăsta obositor, de tremuriciul umed care începe să-i sperie, încet-încet, şi pe cei foarte apropiaţi mie. Vreau să mă liniştesc, să pot citi cu bucuria de-acum, dar să nu-mi mai trebuiască să scriu. Să încep şi eu să mă bucur de viaţă cu adevărat, oriunde-aş fi. Cînd scrii, nu te poţi bucura de nimic. Deocamdată, vorba lui mmh din cartea tuturor intenţiilor, oriunde şi cu oricine-aş fi, mintea mea e numai şi numai la scris. Şi nu e deloc o bucurie aceasta.”

Foreign Policy România
Iulie / august 2008

Jocurile Olimpice – John Hoberman

“Cînd CIO a încredinţat Chinei organizarea Olimpiadei, în 2001, a asigurat lumea că nu este ‘naiv’. Vor fi, eventual, ‘discuţii’ privind politicile Chinei în raport cu drepturile omului, a spus CIO. Se pare că speranţa comitetului era că JO vor fi un fel de catalizator care va facilita o deschdiere politică. În primăvara lui 2008, cînd trupele chinezeşti au luat cu asalt Lhasa, CIO susţinea că jocurile olimpice ‘au promovat drepturile omului’ propulsînd pe primele pagini ale ziarelor din întreaga lume problemele Chinei în această privinţă. […]

Ceea ce Jocurile Olimpice promovează, în schimb, este o formă de universalitate imorală, în care toate ţările au dreptul să ia parte la olimpiade indiferent cît de barbari ar fi liderii lor. Unii susţin că şi ONU urmează aceleaşi principii. Dar nu vă lăsaţi păcăliţi. În zilele sale bune, ONU poate înclina balanţa între război şi pace. În zilele sale cele mai bune, CIO nu poate. Ceea ce oferă CIO, în schimb, este un spectacol sportiv global foarte comercial.”

Următorul miracol asiatic – Yasheng Huang

“Pe măsură ce China şi-a întărit controlul asupra mediului rural, după prăbuşirea imperiului sovietic, India s-a mişcat în direcţia opusă. În 1992, India şi-a amendat constituţia pentru a consolida o reformă cu mari şi adînci implicaţii – autoguvernarea satelor. Fenomenul panchayati raj primte să transforme un sistem elitist cu orientare urbană într-unul Tocquelian în caracter şi care, pe parcurs, conferă femeilor mai multă putere. Instituţiile auxiliare ale democraţiei indiene, atît de atrofiate sub Indira Ghansi, au fost revitalizate. Indicatorii Băncii Mondiale arată o îmbunătăţire notabilă în zone-cheie ale guvernării indiene din timpul perioadei de dezvoltare puternică începută la mijlocul anilor ’90.

De fapt, India întrece China într-un număr important de aspecte ale reformei. De-a lungul anilor ’90, India a redus controlul statului asupra sectorului bancar, a permis intrarea pe piaţă a băncilor private locale şi străine şi a eliminat interferenţele guvernului în procesul de stabilire a preţurilor la acţiunile din ofertele publice iniţiale de la bursă. China nici măcar nu se paropie de India în termenii ritmului şi adîncimii reformei financiare.”

Primii 20 de intelectuali publici ai lumii

1. Fethullah Gülen – lider religios, Turcia
2. Muhamad Yunus – Microfinanţator, activist, Bangladesh
3. Yusuf Al-Qaradawi – Cleric, Egipt / Qatar
4. Orhan Pamuk – Romancier, Turcia
5. Aitzaz Ahsan – Avocat, politician, Pakistan
6. Amr Khaled – Predicato musulman la TV, Egipt
7. Abdolkarim Soroush – Teoretician religios, Iran
8. Tariq Ramadan – Filosof, savant islamic, Elveţia
9. Mahmood Mamdani – Antropolog cultural, Uganda
10. Shirin Ebadi – Avocat, activist pentru drepturile omului, Iran
11. Noam Chomsky – Lingvist, activist, SUA
12. Al Gore – Activist, politician, SUA
13. Bernard Lewis – Istoric, Marea Britanie / SUA
14. Umberto Eco – Romancier, semiolog, Italia
15. Ayaan Hirsi Ali – Activist, politician, Somalia / Olanda
16. Amartya Sen – Economist, specialist în dezvoltare, India
17. Fared Zakaria – Jurnalist, autor, SUA
18. Garry Kasparov – Activist, maestru în şah, Rusia
19. Richard Dawkins – Biolog, autor, Marea Britanie
20. Mario Vargas Llossa – Romanier, politican, Peru

Familia
Nr. 6 (511), iunie 2008
http://www.revistafamilia.ro

Alegeri de vară – Traian Ştef

“Candidatura unui ardelean la Primăria Bucureştilor ne spune ceva despre mentalitatea noastră. Nemţii au fost aleşi la Sibiu şi în Banat, chiar dacă etnic sînt o minoritate. Încrederea în neamţ este mai mare decît în român. Chiar a românilor. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu ungurii, însă. Există şi un şovinism provincial manifestat mai la vedere în Bucureşti, unde i s-a reproşat lui Vasile Blaga că nu e bucureştean, că e bihorean. Mîndria bihorenilor a fost rănită. Se pare că la Capitală încă mai sîntem trataţi cu ‘bozgor’. Domnul Sorin Oprescu este bucureşteanul prin definiţie, în percepţia noastră, a ardelenilor. E ‘de-al nostru’, şi-au spus şi ei şi pac la pătratul cu ‘votat’. Nici Cristian Diaconescu sau Ludovic Orban nu erau prea ‘de-ai noştri’. Dacă nu Bşaga sau Orbam, acesta fiind tot ardelean, nu se putea decît Vanghelie, un bucureştean mai de periferie, sau Oprescu, un bucureştean mai de centru, jucîndu-şi spectacolul lacrimogen la terasa teatrului municipal.

Exerciţiul de toamnă va fi interesant. Sînt curoios dacă vom trece şi examenul manelei. Întrebarea perpetuă este de ce să ne gîndim de fiecare dată la Caragiale cînd vine vorba despre alegeri. Cum de nici în 100 de ani formele moderne nu şi-au putut impune fondul?”

Originile Universităţii – Ovidiu Drimba

“Anul exact de fundare a celor dintîi universităţi nu se poate şti cu certitudine; pentru că o universitate nu se ‘funda’ la o dată anumită, printr-una ct oficial, ci ‘devenea’, creştea, ajungea la această formă, se dezvolta gradual, transformîndu-se dintr-o şcoală medie preexistentă, în general a unei catedrale. E adevărat că un papă (mai tîrziu, un rege sau un împărat) conferea noii instituţii o diplomă de înfiinţare, sau o bulă, prin care îi recunoştea rangul şi titlul de ‘universitate’, dar aceasta se întîmpla mai tîrziu cu cîţiva ani, după ce, de fapt, respectiva instituţie de învăţămînt funcţiona de mult avînd structura, caracterul unei adevărate ‘universităţi’.

Cea dintîi instituţie de învăţămînt cu caracter universitar s-ar putea spune că a fost şcoala de medicină din Salerno (un oraş la sud de Napoli), care funcţiona încă de pe la mijlocul secolului al X-lea, şi care, timp de 200 de ani, a fost cel mai renumit centru medical din Europa. Cum, însă, la această ‘universitate’ se studia numai medicina şi cum ea n-a avut influenţă asupra evoluţiei ulterioare a învăţămîntului universitar, se consideră că, de fapt cea dintîi universitate adevărată din Europa care a funcţionat ca atare încă din primii ani ai secolului al XII-lea a fost cea din Bologna. A doua, apărută în jumătatea a doua a aceluiaşi secol, este cea din Oxford. (Spaniolii susţin însă că a treia ar fi cea din Salamanca).

Astfel, în secolul al XV-lea funcţionau în diverse ţări ale Europei peste 80 de universităţi. Cele care au o istorie neântreruptă şi de mare prestigiu, de cel puţin şase secole, sînt cele din Bologna şi Padova, Paris, Montpellier, Oxford şi Cambridge, Coimbra şi Salamanca, Praga şi Cracovia, Louvain, Viena şi Leipzig.”

Fişele unui memorialist – Gheorghe Grigurcu

“Unii se impun în viaţa literară, alţii doar pe piaţa literară. O chestiune de diviziune a muncii.”

“Binele, frumosul, adevărul nu se află niciodată în exces. Răul, urîtul, minciuna – totdeauna.”

“Omul înţelept este mereu egal cu sine prin sinceritate. Omul inteligent este, într-un anume grad, înclinat spre afectare, spre teatralitate. Nesinceritatea este un ingrediet care, în cantitate mică, dă inteligenţei un gust picant.”

Publicitate