Posts Tagged ‘Mihai Maci’

Simplul Cetăţean şi politicienii orădeni (zbatere publică)

28 Mai 2008

Dezbatere publică cu toţi candidaţii pentru funcţia de Primar al Municipiului Oradea – aşa era oferta de pe anunţul pe care l-am citit ieri la Universitate (no, acum o să ştiu şi eu cîţi şi care sînt, mi-am spus). Azi însă mi se păreau că erau cam prea multe scaune în faţă, în Aula Universităţii, iar după ce candidaţii au ocupat locurile, mi se păreau că lipsesc nişte candidaţi la funcţia de Primar. Chiar era atunci necesar să se zbată IERS (Institutul de Studii Euroregionale) să scrie cuvîntul “toţi”? Şi mai apoi să-i însemneze cu roşu pe cei care nu au venit… Au fost prezenţi, aşadar, şi cîţiva candidaţi la consiliul local / judeţean. Şi, ca să închei cu partea de introducere, deşi s-a corectat la început faptul că unul dintre politicieni nu era candidat independent, ci din partea Partidului Ecologist, pînă la sfîrşitul întîlnirii, pe lista afişată des pe perete, tot independent a rămas…

Neclarităţi au fost însă şi la alte chestiuni: Simplul Cetăţean a spus că a fost anunţat doar cu 30 de minute înainte de întîlnire. Însă zbaterea a avut loc, de fapt, pe la mijlocul întîlnirii, la adresa dihotomiei sau trihotomiei depeşei trimisă de organizatori politicienilor. Cei din urmă spuneau că s-au aşteptat la o chestionare în 3 puncte, conform înştiinţării primite, organizatorii au spus că au comasat primele două chestiuni într-una singură (şi că ar fi trimis-o încă o dată, la scurt timp după prima, dacă am înţeles eu bine).

Li s-au oferit, pentru punctul 1, cîte 3 minute celor 10 politicieni, respectiv Simplului Cetăţean. Desigur, am fost cu totul uimit de afirmaţia lui Ioan Horga, moderatorul întîlnirii, care a spus la început: “Faceţi abstracţie că sînt candidaţi la Primărie”, încercînd probabil să propună o atmosferă de dezbatere. Păi nu eram toţi acolo tocmai pentru că era vorba de candidaţii la Primărie? Nu, nu a fost o atmosferă de dezbatere, ci una de… zbatere. Mai cu zvîcneli, mai fără, cu şi fără mască…

Organizatorii au pus la dispoziţie 2 videoproiectoare, însă doar unii candidaţi au avut documente electronice pe care le-au prezentat publicului. A fost nostim însă cînd unul dintre politicieni a spus: “Bănuiesc că e proiectată lista cu propuneri”, însă cînd s-a întors să vadă dacă aşa e, nici vorbă, şi nici n-a mai apărut vreodată lista cu pricina…

Simplul Cetăţean a început prin a afirma că nu e nici fost prefect, nici nu are doctorat şi că nu vrea să devină din creştin un depravat, că doar se ştie cum e cu politica…

Ilie Bolojan – cu care simpatizez de cîteva zile, (şi) pentru că şi-a făcut blog (iar cînd scriu aceste rînduri, e în primele 20 de locuri în Top Wordpres lb. română, împreună cu încă alte 3 bloguri orădene), făcîndu-şi timp să aibă o întîlnire cu bloggerii orădeni – nu şi-a folosit acest avantaj în întîlnirea cu studenţii. Dacă ar fi avut două postări specifice pe subiectele întîlnirii şi ar fi amintit că aceste chestiuni sînt pe blog, studenţii l-ar fi întîmpinat cu şi mai mare căldură.

Simplul Cetăţean însă a menţionat de cîteva ori, pe parcursul întîlnirii, site-ul său, unde poate fi citit programul său electoral…

La încă o tură de 3 minute, pentru al doilea punct – despre sprijinirea studenţilor, candidaţii şi Simplul Cetăţean au fost mult mai relaxaţi, oferind cîteva chestiuni punctuale, reluate pe scurt în a treia parte a întîlnirii ca răspunsuri la întrebările, cam ameţite – inclusiv de genul: “dacă credeţi că ce aţi promis veţi şi face?” –, ale cîtorva studenţi.

Întîlnirea a început cu 10 minute întîrziere, după alte 15 s-a strecurat şi Petru Filip în public, unde mai erau cunoscute figuri politice precum Teodor Atanasiu, Paul Magheru, Mihai Bar.

În general a fost o întîlnire de uzură, fără miză, cam plicticoasă, dar cu inedite intervenţii ale Simplului Cetăţean.

Cu ocazia acestei (de)zbateri mi-am amintit ce scria, cu atîta luciditate, Mihai Maci:

“În ceea ce priveşte Universitatea, menirea ei ar fi trebuit să fie (cel puţin după Revoluţie) aceea de-a construi premisele spaţiului civic autohton. Ori nicăieri eşecul Universităţii nu e mai patent decît aici. Devenită ea însăşi afacere de clan (şi de clanuri), Universitatea a ratat şansa de-a deveni (prin onestitate – morală şi profesională) motorul oraşului şi al zonei.” [Familia, Nr. 1 (506), ianuarie 2008]

Niciunul dintre candidaţi nu a vorbit de rolul Universităţii ca centru de promovare al unor valori morale, spirituale, fundamentale pentru o societate urbană precum Oradea. Singurul moment care a “deviat” zbaterea tehnocrată şi politrucă de la orbita ei monotonă a fost cînd unul dintre candidaţi a încheiat cu o formulă biblică: “Încrede-te în El şi El va lucra.”

În rest, căldură mare, mon cher!

Şi să nu uităm ce a spus Simplul Cetăţean, în cele din urmă: simbolul partidului meu e ochiul.

Iată că, în zbaterea politicianistă, pînă şi simplu cetăţean nu ne mai putem numi noi, cei fără de… partid.

Două articole despre tarele patriei

30 Martie 2008

– Articolul “Tarele şi tăriile patriei”, semnat de Dan C. Mihăilescu în Idei în dialog, Nr. 2 (41), februarie 2008, constituie un folositor compendiu jurnalistic pentru “chestiunea românească” (“dacă e să vorbim despre un particularism românesc în raport cu alte etnii şi cu alte societăţi, atunci el vine tocmai din această scrutare încordată a caracterului naţional” – Traian Ungureanu; “asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. (…) Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare.” – Mircea Cărtărescu), autorul dînd o lungă listă de autori care au scris, de-a lungul timpului, despre trăsăturile societăţii româneşti.

Iată mai jos cîteva paragrafe din articolul amplu:

“Dacă facem fie şi în pripă o examinare a stării bibliografic-identitare, ca să zic aşa, nu se poate să nu fim cît de cît satisfăcuţi. De la excepţionala suită editorială realizată de Iordan Chimet în anii ’70 ai veacului trecut, dar publicată abia la începutul anilor ’90 (Dreptul la memorie, vol. I-IV, 1992-1993) – din păcate într-un context intelectual esenţial viciat de gherila politică şi patologia socială şi, deci, cu un nemeritat de firav ecou reflexiv –, şi pînă la Enervările lui Mirel Bănică şi Codruţ Constantinescu (‘sau despre bucuria de a trăi în România’, Polirom, 2007) s-a format o adevărată bibliotecă a Ideii româneşti.”

“În volumul coordonat de Ruxandra Cesereanu [T(z)ara noastră. Stereotipii şi prejudecăţi], accentul nu cade, slavă Domnului!, pe glosarea clişeelor ‘imuabile’ din garderoba temei, ci pe sublinierea actualităţii lor. O actualitate dezarmantă, dureroasă, grotescă, îngrijorătoare etc., depinde de poziţionarea privitorului. Adică nu se reia, obositor şi inutil, şirul viciilor ‘tradiţionale’ – inconstanţa, dezbinarea, ‘adamismul’ (‘manolismul’ şi cultul improvizaţiei), mimetismul servil, lenea, fatalismul, xenofobia, laxismul etc. – versus panoplia calităţilor – ospitalitatea, omenia, îngăduinţa, xenofilia, disponibilitatea, frumuseţea femeilor, sufletul licoros ‘viticol’, asimilismul ş.a.m.d. –, nu se retrasează, cu eternele concluzii insolubile, în linie weberiano-huntingtoniană, tranşeele religiei (ortodoxia faţă de catolicism şi protestantism) şi nici nu se bovarizează găunos ori revendicativ. Nici autovictimizarea, nici autodenigrarea nu încarcă analizele.

În schimb, imaginea prezentului te înfioară.”

ÎNTREBARE: Cine a scris următoarele cuvinte?

“Nu i-ar putrezi oasele cui au dat fiinţă acestor ţări (Ţările Române, n.n.) în care cuvîntul nu-i cuvînt, amorul nu-i amor şi frumuseţea e inscripţia unui… otel.”

– În primul număr din acest an, cel din ianuarie, al revistei Familia (fondată de Iosif Vulcan în 1865), am găsit un excelent articol semnat de Mihai Maci, lector la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane – Universitatea din Oradea.

Din articolul de 8 pagini, care, pornind de la problemele, multe şi mari, ale Universităţii din Oradea, scanează, de fapt, tare româneşti, m-am limitat, cu greu, la 3 paragrafe:

“Aş începe cu o problemă care nu e a Universităţii din Oradea: într-o ţară în care legile se dau cu suspendare şi cu excepţii, e lesne de înţeles că ‘scurtăturile” îşi au gradul lor de fatalitate. Disfuncţionalitatea instituţională se traduce prin tentaţia de-a ocoli arcanele unei legislaţii prea încîlcite şi adesea inimaginabile. Într-o ţară în care regulile de bază ale conduitei publice şi cele ale fiecărui domeniu nu sînt clare şi accesibile oricui, onestitatea e un deziderat de neatins şi un simplu artificiu în strategiile de PR. În absenţa unor reguli clare, totul e supus unor proceduri din ce în ce mai complicate, în care tentativa de formalizare a ceea ce ar trebui să fie de la sine înţeles duce la rezultate adesea absurde. Sau la mimetism şi resemnare. Dar şi la aspecte lucrative, ţinînd cont de nenumăratele comitete şi comisii a căror menire e aceea de-a ne pavoaza cu regulamente şi hotărîri către ‘viitorul luminos’ al capitalismului. Ceea ce e grav e faptul că acest mecanism al birocraţiei creează un anumit tip uman: cenuşiu, neinteresat de nimic decît de propria carieră şi de privilegiile aferente acesteia, ‘şef’ născut, nu făcut, multilateral incompetent şi soldat credincios al tribunelor şi al birourilor (sau, cum li se spune acum, ‘board’-urilor). Acest tip uman e un exemplar tipic al tranziţiei (adică al unei lumi neaşezate) şi e cel care (prin multiplicarea lui mimetică) induce ideea tristă a faptului că o tranziţie propagată de asemenea persoanje nu poate fi decît o tranziţie spre mai rău. […]

Al doilea aspect ţine oarecum indirect – dar extrem de profund – de Universitate; ţine mai mult de oraş şi de zonă. Nu ştiu alţii cum sînt, dar pentru mine unul (ca orădean de adopţiune) Oradea e singurul oraş din ţară în care mi-a fost dat a auzi – în contexte oficiale şi din gura unor persoane oficiale – vorbindu-se rural, ca la ţară. Cred că această siluire a limbii române mprturiseşte două lucruri: mai întîi faptul că un anumit model de urbanitate (acela al ‘celei de-a treia Europe’) şi-a pierdut atracţia. Că şlefuirea, pe care o conferă cultura, şi manierele, pe care le conferă civilizaţia, proprii (ne place sau nu ne place) burgheziei iudeo-maghiare autohtone, au fost submerse de masa muncitorilor slab calificaţi aduşi de Ceauşescu din mediul rural în cartierele-dormitor de la marginea oraşului. Şi că şcoala – cea care educă limba – n-a fost nicicînd un model pentru cei obligaşi să termine un liceu. Poate timpul prea puţin e de vină, poate precaritatea condiţiilor, cert e că prima generaţie urbanizată păstrează încă reziduurile uneio ruralităţi neconsumate. Iar cînd această generaţie iese din producţie, locul ei e ocupat de ‘bişniţari’, ‘valutişti’, şi tot felul de alţi atleţi ai ‘micului trafic’ care, după ‘evenimente’ au investit în ce e mai stabil – în terenuri şi, deopotrivă, în ce e mai mişcător – în politică. Forma de organizare ale acestor semi-urbani rămîne cea rurală: familia – ca unitate ‘de producţie’ şi, în anii comunismului, ca singur mediu de încredere.”

“Clanificarea instituţiilor are drept consecinţă blocarea apariţiei spaţiului public. Altfel spus a spaţiului discuţiei libere şi a deciziei consensuale, opus autorităţii decizionale a unui pater familiae. Şi aceasta e o problemă mai largă decît aceea a Universităţii din Oradea, însă parcă la Oradea această structură de clanuri a depăşit apogeul către parodie şi, în ceea ce priveşte Universitatea, menirea ei ar fi trebuit să fie (cel puţin după Revoluţie) aceea de-a construi premisele spaţiului civic autohton. Ori nicăieri eşecul Universităţii nu e mai patemt decît aici. Devenită ea însăşi afacere de clan (şi de clanuri), Universitatea a ratat şansa de-a deveni (prin onestitate – morală şi profesională) motorul oraşului şi al zonei.”

Alte articole de Mihai Maci:

Curat murdat – ecouri la «Universitatea curată» (Dilema veche, Nr. 202, 22 decembrie 2007)
L-ati citit pe Ostrogorski? (Idei în dialog, Nr. 6 (33), iunie 2007)
Ce ar trebui să însemne şi ce nu ar trebui să însemne condamnarea comunismului (Idei în dialog, Nr. 6 (21), iunie 2006)
Despre carte şi şcoală (Idei în dialog, Nr. 1 (16), ianuarie 2006)