bibliotec@ 10-11 / 2008

Buletin informativ despre diferite cărţi. Se distribuie prin email la 300 de adrese în prima săptămînă din lună

Pentru abonament gratuit, trimiteţi un mesaj cu titlul “biblioteca” la alincristea@thymos.ro
Pentru renunţare la abonament trimiteţi un mesaj cu titlul “sfîrşit biblioteca”

Năravuri româneşti – Ruxandra Cesereanu

“O vietate a vremurilor româneşti actuale este impostorul: făptura cu pricina nu este moştenită neapărat din comunism, ea fiind o constantă a istoriei şi politicii româneşti (chiar şi a culturii române). Impostorul ca împărat despuiat, fără haine, este însă mai vizibil în postcomunism, mai uşor de detectat şi de arătat cu degetul. Şi aceasta tocmai fiindcă plăcerea (sau dependenţa) impostorului, oricare ar fi el, este să pozeze, să păstreze aparenţele, să amăgească, să inducă în eroare. […] Caracterul impostorului este, desigur, infam, dar nu mai mult decît al lichelei sau lingăului. Ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi doi este dorinţa sa acută de a păstra aparenţele. Impostorul ştie că este gol pe dinăuntru şi că ceea ce oferă publicului este o minciună şi un simulacru. De aceea, îşi exersează inteligenţa penmtru a emite strategii şi tehnici de seducţie asupra publicului.”

“Fireşte, România nu este cea mai mizeră dintre ţările acestei lumi, dar prin mahalaua care se extinde şi încearcă să ocupe centrul ea tinde să pară tot mai puţin europeană, în anumite laturi ale sale. Poate că nu este nici cea mai decăzută dintre fostele ţări comuniste, dar nu asta contează. Ceea ce nelinişteşte este, aş spune predispoziţia sau vocaţia României pentru mahala: întrucît există o aplecare specială, un instinct al mahalalei şi al grobianismului la români. Elitele nu lipsesc nici ele (din fericire), dar existenţa lor nu paote nicidecum să camufleze invazia barbară a mahalalei. Abundenţa periferiei, provincialismul agresiv şi acaparator, tonele de gunoaie (naţionale), nămolul stradal, civilizaţia de tip kitsch, invazia mitocăniei (nelipsiţii mîncători de seminţe şi scuipători de coji), insalubritatea, lipsa de instruire consacră România ca pe o stare de periferie combinată cu o mahmureală socială şi politică, o ţară ce pare să fie făcută mai mult din excluşi decît din incluşi.”

“Ce mai înseamnă astăzi a fi patriot? Ce mai înseamnă patriotismul? A-ţi iubi ţara cu luciditate, nu orbeşte. A o grădinări raţional, nu pasional şi coleric. Fără steaguri de sărbătoare, fără prapuri de înmormîntare, fără lozinci ori petarde. Patriotismul nu mai are neapărat sens pentru români. Dacă îi chestionezi pe stradă, de pildă, pe cei foarte tineri, se vor amuza la această întrebare. Deşteaptă-te, române! E doar un cîntec. În ce mă priveşte, am totuşi o asumare a unui anumit fel de a fi patriot. Pentru mine, patriot este mai cu seamă cel care vede viciile ţării sale şi încearcă să le corecteze cu scalpelul unui chirurg etic. Ar fi rpea simplu ca patriot să fie doar cel care îşi iubeşte ţara pur şi simplu: te naşti cu acest simţămînt sau nu te naşti deloc cu el. Patriotul are nevoie mai ales de raţiune în jduecata sa, care să cîntăreasă lucrurile fără inflamare, fără patos. Patriotul ştie ce şi cît este ţara sa; el încearcă să o amelioreze, dacă este cazul. Şi, de obicei, este nevoie de aşa ceva, aşa cum este nevoie de ironie şi satiră pentru a sancţiona defectele umane. Nu există patrie ori ţară perfectă. Patriotul autentic ar trebui să ştie acest lucru. Dar există patrii ori ţări perfectibile.”

Enervări sau despre bucuria de a trăi în România – Mirel Bănică, Codruţ Constantinescu

Codruţ Constantinescu: “Mă întreb de o săptămînă de unde provine atracţia poporului român faţă de acest personaj carambolesc, caragialesc, întruchipat de Gigi Becali. Găsesc cîteva răspunsuri, dar problematica este mult mai complexă, ţine de formatul psihic al românilor. […] Mă enervează mult că nu-l ignorăm. Se vorbeşte prea mult despre el la toate FM-urile şi TV-urile. Prea mulţi redactori în criză de inteligenţă îi zgîndără egoul, doar-doar mai produce o ştire, mai jigneşte pe cineva în termeni de mahala, cea care, în loc să devină periferică, se extinde neîncetat. G.B. este omul cavernelor care a fermecat mahalaua România. El va fi şi votat de sute de mii de decepţionaţi. El va fi arbitrul scenei politice. Cu el ne vom integra. Cel mai grav mi se pare că ne-am obişnuit cu el. O ultimă ştire efem: ‘G.B. şi-a pierdut cheia de la Maybach!’. Ha-ha, dar el ni se insinuează mîrşav în viaţă… Fără să ne ceară voie…”

Mirel Bănică: “Rodul neliniştilor şi enervărilor noastre, a ceea ce eu aş putea numi generic le mal d’être în această ţară la care totuşi ţin atît de mult, pe care o iubesc cu o ură grea, după cum spunea Cioran, celebrul proprietar de mansardă din rue de l’Odéon. Traversăm o perioadă dificilă, pe care ne-am obişnuit să o numim, în lipsă de altceva, tranziţie. O perioadă a acumulării capitalului şi a limpezirii apelor, a stabilizării ordinii şi firii lucrurilor. Pînă atunci sîntem obligaţi să suportăm traiul într-o societate care miroase urît, o mlaştină populată de peşti mici şi mari, unii mai feroce decît alţii. O societate în care toate metehnele (ce cuvînt turcesc minunat!) noastre naţionale şi-au găsit teren liber de exprimare şi ne fac nouă, celor dedulciţi la normalitatea occidentală, traiul imposibil.”

Christian Crăciun: “Ca iubitor de paşoptism şi juninism (între care, la nivelul de dincolod e polemică, se străvede nu ruptură, ci admirabilă continuitate), nu pot decît să privesc cu un interes enorm aceste frămîntări identitare de bună calitate, fără nimic din maimuţărerile de angoase importate ale unei generaţii care are multe răspunderi şi mult de decantat, pentru a face faţă acestor răspunderi. Amputata modernizare a României s-a datorat mereu unor tineri precum autorii acestei cărţi (să mă ierte în modestia lor că le pun pe umeri o asemenea comparaţie), care au luptatmanolic cu inerţia, cu partea împovărătoare a ‘tradiţiei’, cu circumstanţele istorice, pentru a civiliza patria.”

T(z)ara noastră. Stereotipii şi prejudecăţi

Liviu Antonesei: “În foarte multe dintre dicţionarele moderne, demagogia şi populismul primesc adesea, de altfel, semnificaţii identice, foarte puţine făcînd distincţia dintre mijloc şi scop, dintre tehnică şi doctrină. Dacă menţinem distincţia, ceea ce mie mi se pare necesar, demagogia este o ‘metodă de înşelare a publicului (folosită de politicieni) prin promisiuni mincinoase şi discursuri bombastice’. Prin urmare, demagogia trimite, în acelaşi timp, la minciună, la ficţiune etc., dar şi la bine cunoscutele vorbe mari şi frumoase: ‘patria străbună’, ‘patria în pericol’, ‘vom urmări neştirbit interesul public’; ‘binele cetăţenilor’, ‘progres şi bunăstare pentru toţi’; ‘tot românul să trăiască’, ‘Să trăiţi bine’ etc. Spre deosebire de majoritatea celorlalte construcţii ideologice, populismul se instituie în doctrina politică aproape exclusiv prin asemenea mijloace, prin astfel de tehnici discursive. În fond, demagogia nu este altceva decît un proces de manipulare a speranţei, un joc cu speranţele şi aşteptările alegătorilor ce urmează să devină guvernanţi şi care, desigur, doresc să fie bine guvernaţi. Cu cît un discurs politic şi / sau electoral este mai plin de asemenea expresii, cu atît şansele ca acesta să fie pur demagogic cresc, cresc de asemenea şi şansele ca populismul să se instituie doctrinar.”

Mircea Cărtărescu: “Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că sîntem fundamental răi. Fireşte, ne-a-mpins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în gehtourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mojlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mîndrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptos de caracter în aplauzele excitate ale publicului.”

Traian Ungureanu: “Cea mai frecventă dintre observaţiile pe care românii le fac, la domiciliu, de la Pompiliu Eliade şi N. Drăghicescu, la Eugen Ionescu, Emil Cioran şi C. Rădulescu-Motru, priveşte inconsistenţa. Românul e maestrul derutant al perioadelor scurte şi absentul viclean al perioadelor lungi. E vorba, peste tot în acest criticism prelungit, de neseriozitate, de lipsa de cuvînt, de incapacitatea de agregare a românilor care nu trec, în ruptul capului, pragul proiectelor sociale serioase. Pasiunea lor primă e tocmai prezenţa solitară, asocială. Românii sînt individualişti şi practică un soi de autism melancolic, o tehnică profund individuală care lasă în urmă o strălucită artă verbală şi un enorm gol colectiv. Dezordinea şi cacofonia ţin să stabilească propriile ierarhii, iar acestea desfid ordinea şi productivitatea socială. Proverbele semilegendare care măsoară şi sancţionează această artă de uz propriu şi boicot social stau, întotdeauna, la dispoziţia celui mai nou critic: unde-s doi români e o ceartă, o mie de ani să treacă şi n-o să-i ajungem pe cehi (unguri, nemţi), românu-i hoţ (gură-mare, leneş) şi, în orice caz, ce iese din mîna lui e ‘treabă românească’ (o performanţă care combină iluzionismul cu sabotajul, spre deosebire de ‘treaba nemţească’). Suma observaţiilor româneşti negative asupra românilor e enormă. Ea trimite constant la nepăsare şi egoism. Aliajul lor e tipic şi exclusiv românesc. Efectul e o ebrietate social temeinică, în care precizia e imposibilă, iar reuşita, întîmplătoare şi trecătoare. Ce reclamă acest criticism insistent e, deci, rateul dimensiunii colective, inapetenţa pentru solidaritate, fuga de efortul coordonat al grupurilor mari.”

România înghesuită

Ruxandra Cesereanu: “Românii s-au obişnuit cu toate, fiindcă sînt cameleonic de adaptabili, suportă aproape orice şi din orice spaţiu pot face un loc de tranzit în viaţa lor. Viaţa la bloc nu este altceva decît o conservă deschisă, păstrată o vreme la frigider, apoi consumată două treimi, aruncată în cele din urmă la gunoi, de unde vreun flămînd vagabond încă ar mai putea să cureţe fărîmele de hrană…”

Anca Giurgiu: “Te uiţi în stînga şi vezi blocuri, te uiţi în dreapta şi vezi iarăşi numai blocuri care parcă te privesc consternate. E ca un scenariu identic în care ai impresia că fiecare zi se repetă, că la fiecare pas pe car eăl faci eşti tot pe loc… Totul se sfîrşeşte cu mine, singură, privind cîmpurile acoperite de clădiri verticale, de diferite mărimi, aceeaşi culoare, revărsîndu-se ca o ceaţă gri ce aduce a pantomimă.”

Andreea Iacob: “Oamenii îşi iubesc tare mult blocurile. Cam la fel de mult cum îşi iubesc corpurile. Doar despre suflete se mai vorbeşte atît de rar. Eşti într-un labirint de beton şi oameni. Inevitabil te vei pierde. Cînd eşti sigur că ştii precis unde eşti, eşti cu desăvîrşire pierdut.”

România de-a-ndoaselea – Marian Nazat

“România e ţărişoara aceea pe care străinii (ăia mai informaţi, că ceilalţi habar n-au de ea) o confundă cu Ungaria sau Bulgaria din motive necunoscute, dar enervante; e ţărişoara în care closetul şi coceanul de porumb ţin încă loc de W.C. şi hîrtie igienică, iar pensionarii întorşi în sat, de ţărani; e o ţărişoară pitorească, dar populată, în care indivizii au descoperit că n-are rost să munceşti, de vreme ce s-au inventat chiulul şi furtul; […]

e ţărişoara a cărei istorie naţională se rescrie o dată la cîţiva ani, după toanele păpuşarilor ce se visează voievozi, emanaţi ori lideri regionali, ambetaţi de adevărul napoleonian că istoria nu-i altceva decît o ‘poveste convenabil ticluită’; e ţara în care ce se clădeşte ziua se năruie noaptea, spre satisfacţia antreprenorilor de tot felul, specializaţi în profitabilizarea oricărui dezastru; e ţărişoara în care secunda n-are nici o valoare, pe cînd lenea…; […]

Românica sînt şi eu, cu eşecurile şi beteşugurile mele. Românica e, în definitiv, acea parte, majoritară şi prăpădită, sărmană şi pribeagă, a României neterminate şi contemplative, ceea ce nu mă împiedică s-o iubesc cu ură şi pasiune, cu resemnare şi speranţă. Românica e spaţiul în care cetăţenii suferă de diminutivită cronică şi, cînd totul e micşor şi mărunţel, ţara nu e ţară, ci ţărişoară. Şi tocmai din această pricină, ori de cît ori o aud scîncind şi suspinînd, îmi vine s-o mîngîi părinteşte pe creştetul cozmîncizat şi s-o îmbărbătez, cu şoaptă duioasă: Taci cu tata, Românica mea, că o să creşti tu mare!”

PUBLICITATE

Secolul 21, Nr. 1-6 / 2008
Tema numărului: Scena publică
www.secolul21.ro

Din cuprins:
Trei modele normative de democraţie – Jürgen Habermas
Spaţiul public al dezbaterii (de idei) – Ştefan Vianu
Monica Lovinescu in memoriam

Familia, Nr. 7-8 (512-513), Iulie-August 2008
www.revistafamilia.ro

Din cuprins:
Fişele unui memorialist – Gheorghe Grigurcu
Războiul troian s-a amînat – Al. Cistelecan
Anchetă: Literatura pe ecran(ul minţii)

Publicitate