revist@ – Supliment decembrie 2008
Idei în dialog
Dilemateca
Timpul
Orizont
Contrafort
Acolada
Naţional Geographic România
Foreign Policy România
Tribuna
Arca
Secolul 21
Idei în dialog
Nr. 12 (51), decembrie 2008
www.ideiindialog.ro
Cum poate fi cineva de stînga în România? (dacă nu e Orwell) – Traian Ungureanu
“Cum anume mai poate fi un politician de stînga în România devastată de acţiunea politică a stîngii? Mai întîi, posteritatea solidă a stîngii e asigurată în România de interese brutale şi imediate. Generozitatea şi simpatia socială sînt categoric excluse şi cel mult simulate, în discursuri inepte. PSD; partidul care a preluat mantia puturoasă a stîngii comuniste, a lucrat cu o rpecizie neiertătoare. Resuscitarea politică a stîngii a făcut din PSD un colector penal de avuţie naţională şi din activul acestui partid clasa cea mai avută care a stăpînit vreodată resursele minerale, financiare şi sufleteşti ale României. PSD nu e un partid de stînga decît pentru că stîngismul a furnizat, în România, mijloacele de control total asupra statului, iar această poziţie de monopol politic a fost folosită, fără întîrziere, pentru devalizarea fondurilor publice şi a industriilot statului. Marele partid al stîngii s-a transformat, în cîteva luni, într-o oligarhie rapace şi a procedat la trcerea întregului sistem juridic şi electoral în simulacru.”
“Om de stînga, dar nu stîngist, Orwell a a supravieţuit fascinaţiei left-iste, fără a trăda apărarea cauzelor nenegociabile. Orwell a îndrumat observaţia microscopică a lumii sociale spre radicalismul etic şi lingvistic al unei gazetării fără egal, nu spre socialismul doctrinar. Spre onestitatea fără excepţii şi simpatii, nu spre contractul cu –ismele lumii intelectuale. Orwell a fost groparul competent al tiraniei stîngiste, fără să fie şi un critic savant al marxismului. Cultul strict al libertăţii a fost de-ajuns, pentru că Orwell nu a făcut niciodată din libertate o iluzie literară sau un conţinut politic. Orwell, marele scriitor, fostul librar şi gazetarul incurabil, n-a fost niciodată un biblioman – şi cu atît mai puţin un ideofil. Cu Orwell, stînga şi-a cîştigat dreptul la rigoare şi acord cu realitatea, iar această adecvare necruţătoare a însemnat sfîrşitul lui Orwell ca stîngist şi naşterea marelui fabulist al vieţii trăite în adevăr. Orwell a înţeles prea bine şi a respectat prea mult legile realităţii pentru a deveni încă una din victimele facile ale verbiajului socialist. Acesta e punctul care desparte descendenţa impulsului justiţiar, aşezînd pe de o parte şi de cealaltă a unei medalii de grosime infinită pe autorii de stîngism intelectual şi pe oamenii de conştiinţă care se pot exprima, uneori, literar. Orwell e un om profund normal care a rezistat oricărei contaminări ideologice, un om de cultură care n-a trebuit să părăsească lumea reală pentru a înţelege scrisul sau pentru a formula idei. Ce ne rămîne de la Orwell e măreţia situării în real. Această lecţie – la fel de fertilă şi insuportabilă ca biologia, pieţele economice şi răspunderea cetăţenească – e tot ce e mai important în Orwell şi exact acest mesaj a fost complet ratat de promotorii stîngii intelectuale livreşti-româneşti.”
Toate-s bune (II) – Daniel Cristea-Enache
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia / Polirom, Iaşi, 2008
“Creştinismul este pentru Steinhardt mai puţin o dogmă şi mai mult o stare. O stare de bine şi un echilibru moral, cîştigate şi apoi păstrate, cu tot cu ebuliţia intelectuală caracteristică autorului-protagonist. Rareori elementele de bază şi temeiurile credinţei ortodoxe au fost, la noi, interogate atît de atent şi explicate dinlăuntru cu o asemnea efervescenţă. Discursul nu e niciodată plat. Interpretarea canonică nu exclude imaginaţia liberă a formelor ce exprimă sensurile creştine. Steinhardt e un ortodox proaspăt la propriu, dar şi la figurat. Vechile probleme, aspectele litigioase ale preluării şi interpretării Scripturii sînt abordate frontal, fără artificii retorice, fără retrageri tactice şi fără acel veşnic apel la canon ce poate dezamăgi un spirit mai liberal. Făcînd de fiecare dată distincţiile şi compartimentările necesare, diaristul va proceda totuşi prin asimilare. Problematica religioasă, aşa cum o expune el, o absoarbe pe cea moral-intelectuală. Ca într-o uriaşă pîlnie întoarsă, tot ceea ce i se întîmplă personajului nostru (de la cărţile pe care le-a citit la experienţele pe care le trăieşte şi la oamenii pe care-i întîlneşte în închisoare) este amestecat, omogenizat şi aspirat vertical de forţa modelului cristic. Binele, cu majusculă, avansează, debordează, se revarsă în întunericul din jur.
Credinciosul orbit de lumina Învierii nu-şi mai aparţine, aşa zicînd, decît stilistic. Valoarea-reper fiind descoperită şi fixată o dată pentru totdeauna, Steinhardt pare că o asediază cu devoţiunea sa. De la orice subiect ar porni, autorul ajunge rapid la marea lui temă, tratată adesea într-un mod nonconformist. Paradoxul aparent al Jurnalului fericirii constă în această neîntreruptă ‘traducere’ individuală, atît de personală şi de expresivă, a unei lecţii ritualizate. Cuvintele şi faptele lui Iisus Hristos sînt introduse într-o reţea magnetică de comparaţii, analogii, reprezentări şi asocieri insolite, interpretări propriu-zise risipite (şi închegate) de N. Steinhardt de-a lungul întregii cărţi. Astfel, Iisus e un cavaler şi un gentleman. Un aristocrat, definit prin onoare cuvîntului dat şi măreţia gestului suprem. ‘Boier, iartă totul’, în timp ce ‘la diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică’.”
Bufonul criminal – Adam Kirsch
“Fie că este totdeauna o greşeală să-l iei în serios pe Slavoj Žižiek, fie că nu, cu siguranţă că nu ar fi o greşeală să-l iei în serios măcar o dată. El este, la urma urmei, un gînditor faimos şi influent. Deci ar putea fi rentabil să te gîndeşti la opera lui Žižiek ca şi cum ar vorbi serios – să te întrebi care sînt de fapt ideile lui şi ce fel de efecte ar putea să aibă ele.
Žižiek crede în revoluţie într-o epocă în care aproape nimeni, nici măcar stînga, nu mai crede că un astfel de cataclism este posibil sau măcar dezirabil. Aceasta este marea lui problemă şi totodată marea lui şansă. Deşi ‘socialism’ rămîne anatema favorită a dresptei republicane, posibilitatea ca proiectul comunist să răstoarne capitalismul este momentan atît de îndepărtată, de fantastică, încît nimeni nu se simte duficient de motivat să o respingă, aşa cum au făcut-o conservatorii şi liberalii anticomunilti în anii ’30, ’50 şi chiar ’80. Cînd Žižiek vorbeşte în limbajul clasic al marxist-leninismului, el profită de asumpţia că reîntoarcerea unor idei care au fost cîndva responsabile de nişte tragedii nu se poate face acum decît sub forma unei farse. În artele vizuale, denaturarea a ceea ce erau odată simboluri pasionate şi periculoase a devenit un fenomen obişnuit, astfel încît embleme ale răului sînt transformate în distracţii perverse, simboluri inofensive, dar extrem de profitabile ale aranjamentului post-ideologic; şi există un fel de echivalent intelectual al acestei dezvoltări în opera lui Žižiek.”
Fundamentalism şi ecumenism – Vlad Mureşan
“Prin dublă comparaţie, postmodernismul, baricadat în diferenţă şi prezent, este eroare pur şi simplu, eroarea în sine, eroarea cea paradigmatică, pentru că nu există adevăr fără identitate. Postmodernitatea este clamată de subiecţi care neagă subiectul. Singurul postmodern adecvat propriei lui doctrine este însă cel ce explodează, se diferenţiază deci extrem, pentru că totul este susţinut de o identitate. Doar animalele sînt integral anticarteziene, deoarece există fără să gîndească. Iar adevărata ‘moarte a subiectului’ – o comă profundă în care orice nihilist ar dispărea. Postmodernitatea se crede emancipată de identitate, universal, trecut şi viitor. Ea ne consideră de fapt acraniate pluricelulare, fără ferestre multidimensionale, şi nivelate la intuiţia preconştientă a coexistenţei tuturor diferenţelor dezbinate, ca şi cum ar fi posibilă staza pacificată într-o dispersie ek-statică şi an-identitară, supremul vid fără odihnă.
Postmodernismul este o monadologie fără armonie, o atomistică fără compunere. El vrea pluralitate fără unitate, o filiaţie fără paternitate, o genealogie fără descendenţi, o cvadratură circulară. Postmodernismul trădează criza multiplului orfan dezagregat după eclipsa Unului. Fiul risipitor rămas fără Tatăl primitor. Privaţia paternităţii însă este dispersie fără conversie. Decesul Axului lumii implică dezaxarea lumii. O astfel de intuiţie fără concept a lumii este însă plurală, nelegată, neluminată şi scufundată în nebinecuvîntata ignoranţă a sensibilităţii decapitate de unitatea originar-sintetică a apercepţiei.”
“Postmodernismul nu este nici fundamentalism, dar nici ecumenism. Postmodernismul este tocmai expresia avortivă a inadecvării Totalităţii la istorie. Nici unitatea originară a umanităţii, dar nici unitatea ei sintetică finală nu sînt constitutiv prezente, ci doar regulativ eficiente. Pentru că nu acces la regulativ, postmodernii confundă modernitatea lui Marx cu mdoernitatea lui Kant, adică utopia cu luciditatea şi catastrofa cu echilibrul.”
Un centenar în viaţă – Solomon Marcus
“Faţă de viziunea unui Alfred Reginald Radcliffe-Brown, pentru care scopul antropologiei era identificarea funcţiei colective văzute ca un organism; faţă de funcţionalismul unui Bronislaw Malinowski, care punea accentul pe satisfacerea unor nevoi individuale şi faţă de concepţia unui Franz Boas, care se orienta spre devenirea istorică, Lévi-Strauss căuta relaţiile dintre lucruri, şi nu lucrurile ca atare, structura, nu substanţa. Motivaţia sa era observarea unor profunde similarităţi între mituri, în ciuda diversităţii geografice, istorice sau de altă natură. A explica această opţiune numai prin voga structuralistă venind dinspre lingvistivă (Ferdinand de Saussure, leonard Bloomfield, formaliştii ruşi, Cercul din Praga, desciptivismul american, glosematica lui Hjelmslev etc.) este simplist şi neconvingător. Era vorba despre un fenomen mai profund, care putea fi observat în matematică (accentul pe invarianţii diferitelor tipuri de transformîri, la Felix Klein, în secolul al XIX-lea, acţiunea grupului Bourbaki în secolul al XX-lea), în fizică (trecerea de la primatul materiei la cel al energiei), în chimie (fenomenul de izomerism), în biologie (identitatea noastră genetică nu este de natură substanţială, ci de natură structurală, deoarece se referă, în ultimă instanţă, la aranjamentul nucleotizilor, alfabetul genetic fiind universal), în psihologie (concepţia gestaltistă, viziunea de cîmp al fenomenelor psihice, promovată de Levin), în lingvistică (nevoia de separare a funcţiei lingvistice a sunetelor de substanţa lor fonetică, apariţia fonologiei etc.), în folclor (morfologia basmului fantastic, la Vladimir Propp) etc.”
Nr. 31, decembrie 2008
Dosar: Cum citeau femeile – Alexandru Ofrim
“Istoricul german Rolf Engelsing a fost primul care a vorbit despre ‘revoluţia lecturii’ (Leserevolution), care ar fi început în Europa vestică, în Germania şi Franţa, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Acesta s-a datorat unor condiţii obiective: creşterea şi diversificarea producţiei de carte tipărită, scăderea preţurilor, răspîndirea formatelor mici, de nuzunar, progresele alfabetizării, sporirea numărului bibliotecilor, generalizarea ziarelor etc. Cultura scrisă se laicizează, practicile de lectură se modifică. Lectura colectivă, cu voce tare este abandonată tot mai mult în favoarea lecturii silenşioase, vizuale, iar lectura intensivă a unei singure cărţi este înlocuită de lectura extensivă. Cititorul extensiv acumulează cantitativ, consumă tipărituri diverse, lectura este făcută cu lăcomie şi cu rapiditate. Lectura nu mai este o experienţă religioasă, ci una de satisfacere a curiozităţii, cu finalităţi practice sau hedoniste, de evaziune. Lectura se privatizează, devine practică individuală şi solitară. Noul tip de cititor citeşte cu ochii, silenţios, în singurătate, adîncit între filele cărţii şi închis în sine însuşi.”
“Femeile citesc mult, poate chiar prea mult, cel puţin din punctul de vedere al bărbaţilor. Ar fi hazardat să spunem că ele citesc mai mult decît bărbaţii, dar iată că într-o altă carte-album dedicată lecturii: Célébration de la lecture (2005, Bruxelles) mai mult de două treimi din tablourile reproduse înfăţişează femei citind. Femei tinere, mature, bătrîne, surprinse în zeci de ipostaze cotidiene sau exotice, declină într-o tulburătoare diversitate această formă de fericire şi de plăcere, care este lectura. Să fie doar o întîmplare că subiectul ‘femeie citind’ a atras atît de insistent şi atenţia pictorilor, oricum mult mai des decît “bărbat citind’?”
Limita e cerul – Magdalena Boiangiu
Barack Obama, Îndrăzneala de a spera. Reflecţii despre salvarea visului american, Editura RAO, 2008
“Citită înainte de aflarea rezultatului alegerilor prezidenţiale din SUA, cartea lui Barack Obama e un manifest electoral, riguros şi atractiv în acelaşi timp: întîmplările de viaţă, povstite pe un ton măsurat şi cu haz, justifică opţiuni şi impun atitudini. Obama e un mare maestru al sincerităţii; izbuteşte mereu să comunice traseul ideii, tensiunea care a provocat sentimentul, iar problema esenţială a candidaturii lui – rasa – este tratată din multiple puncte de vedere, echilibrînd idealismul poziţiei iniţiale cu realismul experienţei de viaţă. Politicianul ştie cît de şocantă este candidatura sa, cît din susţinerea obţinută se datorează circumstanţelor, slăbiciunii sau inconsistenţei adversarilor. Cartea îşi concentrează mesajul în direcţia transformării discursului electoral în program politic.”
Luminile Evului Mediu – Mihail Neamţu
Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei (III) – Evoluţia teologiei medievale (600-1300), Editura Polirom, 2004-2006
“Al treilea volum din colecţia Tradiţia creştină reprezintă poate cea mai fidelă expunere a traiectoriei doctrinare, filozofice şi culturale asumate de şcoala teologilor latini. Jaroslav Pelikan dislocă toate stereotipiile moderne (canonizate prin geniul literar al unui Voltaire sau chiar Flaubert, mai tîrziu) despre ‘întunecatul Ev Mediu’.”
“printr-o inegalabilă erudiţie şi eleganţă scriitoricească, Jaroslav Pelikan ne arată de ce traiectoria interioară a Occidentului a presupus, la finele secolului al XII-lea, naşterea şi înflorirea Universităţilor – locul privilegiat în care practica teologiei şi contemplaţia monastică s-au întîlnit cu studiul artelor liberale. Nimeni nu poate înţelege spiritul european fără o conversaţie susţinută cu aceste monumente de cultură şi civilizaţie medievală.”
“Viaţa este mult mai ambiguă decît literatura” – interviu cu Ioana Nicolaie
“Această genreraţie, venită dinspre filologie, culturală, cu mize literare relativ înalte, a avut ea vreun avantaj formîndu-se în underground-ul cenaclist departe de tentaţiile publicării individuale, ale traducerii, ale burselor de creaţie etc.? Mă gîndesc la faptul că azi se publică, poate, mult prea uşor, iar tinerii, destul de ignoranţi, ajung să fie autori la ‘prima mînă’…
‘Generaţia’ mea a trăit haosul instituţional şi întreaga destructurare a anilor ’90. Pe locul unde începea viitorul se găseau, atunci, ruinele. Dispăruseră editurile, criticii literari reputaţi renunţaseră la domeniul îngust al profesiei atraţi de bunul sau răul mers al cetăţii, interesul pentru cărţile originale fusese înlocuit de cel pentru traduceri, jurnale sau memorii. Colegii mei de cenaclu, deşi trecuseră bariera Revoluţiei, erau închişi încă în utopia foarte frumoasă a literaturii. Îi cultivau gratuitatea, încercau să-i surprindă nenumăratele nuanţe. Citeau mult – nu numai poezie sau proză, ci şi teorie sau critică literară – şi arătau asta. Cred că mulţi dinte noi şi-au scris prima carte în acea atmosferă. […]
Nu cred că e rău faptul că azi se publică incomparabil mai uşor. Sînt printre cei care nu simt nevoia doar de cărţi esenţiale. După ce se cern lucrurile, rămîne valoarea. Iar eu sînt răbdătoare.”
Nr. 12 (120), decembrie 2008
www.timpul.ro
Ucronie şi demitizare la Eric-Emmanuel Schmitt – Mircea Gheorghe
“Scriitorul belgian de origine franceză (născut în Franţa, dar naturalizat belgian din 2008 ) va fi probabil peste un număr de ani unul dintre viitorii candidaţi la premiul Nobel, întrucît opera sa de romancier şi dramaturg este încă de pe acum cunoscută şi apreciată în peste 40 de ţări.
Trebuie totuşi spus că subiectele lui sînt incitante şi, aparent, riscante. Întrucît în majoritatea cazurilor protagonistul este fie un personaj celebru (Freud în Le Visiteur, Isus, Iuda şi Pilat în L’Évangile selon Pilat, Diderot în Le Libertin), fie o religie (budismul în Milarepa, islamismul în Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran, creştinismul în L’Évangile selon Pilat), literatura lui pare să se învecineze cu produsele de larg consum semnate de un Dan Brown. Dar e vorba de o asociere superficială. La Eric-Emmanuel Schmitt nu mai e vorba de a stimula interesul cititorului, dîndu-i iluzia că intră în posesia unor cunoştinţe senzaţionale despre realităţi pe care cultura dominantă le prezintă într-o altă lumină, ci de a-l incita pe cititor să reflecteze asupra acestor realităţi dintr-un unghi inedit.”
“Nouăzecismul” – în căutarea identităţii – Andreea Mironescu
“Poezia care se coagulează la începutul anilor nouăzeci este, în configuraţiile ei generale, una proteică, polifonică, hibridă, vizibil înclinată spre experiment, avînd ambiţia declarată de a schimba faţa literaturii române şi, în unele cazuri, una mai puţin convingătoare din punct de vedere estetic. Chiar dacă maniera stridentă de construcţie a unora dintre tipurile de discurs exersate acum au fost brevetate de unii critici drept inovaţii curajoase, iar agresivitatea şi pornografizarea adesea nemotivată a limbajului poetic trec drept tentative de a detabuiza o poezie sufocată de livresc. Definitorie pentru această poezie a crizei (resimţită şi la nivelul mijloacelor de expresie), a tatonărilor, mi se pare sintagma care dă titlul acestui eseu: în căutarea identităţii. Poeţii care s-au afirmat în prima jumătatea a deceniului trecut, puşi faţă în faţă cu proaspăta şi greu cucerita libertate de expresie, dar şi cu ‘obligaţia’ ruperii legăturilor cu modelele cae păstrează sechelele comunismului s-au situat, conştient sau nu, într-o continuă căutare a unei identităţi scriitoriceşti şi, nu mai puţin, în căutarea poeziei. Cei care au reuşit să-şi edifice o operă, fie aceasta şi una ‘imperfectă’ (Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, O. Nimigean, Iustin Panţa, Constantin Acosmei, Simona Popescu, Daniel Bănulescu, Caius Dobrescu, Radu Andriescu şi alţi cîţiva), şi-au definit o identitate poetică de adîncime, bogată, uneori chiar spectaculoasă. Poezia celorlalţi riscă, însă, să treacă în anonimitate.”
O antologie americană a poeziei europene contemporane – Chris Tănăsescu
“Antologia New European Poets apărută anul acesta la prestigioasa editură de poezie şi critică de poezie Graywolf Press din Minnesota este o carte eveniment, pe care nume de mare răsunet în poezia contemporană de peste ocean – Edward Hirsch şi Carolyn Forché, alături de poetul sloven Tomas Šalamun, foarte apreciat în Statele Unite – au salutat-o cu un entuziasm absolut necenzurat. Este realmente o bucoavnă de patru sute de pagini pe care Šalamun o numeşte un adevărat ospăţ, unde cititorii americani se pot întîlni cu noi şi adevăraţi Pessoa ai timpurilor noastre.”
Nr. 12 (1515), decembrie 2008
www.revistaorizont.ro
Bunuel Nicoliţă în epoca cinematografului Mutu – Marcel Tolcea
“Cu o zi, două înaintea alegerilor, mă pregăteam să gîndesc. Astenizat, făceam mici genuflexiuni cu emisfera stîngă spre ecuatorul Raţional unde, îndeobşte, stă la picnic Descartes. Supriză, am exclamat: alături, manelea din acordeon chiar tiroida judecăţilor mele cu sictirul erect. Aşadar, pe jumătate creier, pe jumătate muciflegme, eram ca lupul, tigrul, ghepardul. Care întreabă cu scobitoarea de argint parfumat între dinţi: Eu pe cine alerg? Cum văzurăţi deja, a fost o supraofertă de ca-candidaţi, la pachet cu apostoli, maici şi îngeri în garanţie fix pînă la 1 decembrie. Cînd se întîmplă să fie Ziua de Luptă Anti-Sida. Deci, Ţociu şi Palade sau Stela şi Arşinel? Cred că, legislatura asta, merrg la binominal cu Stela şi Arşinel.”
Revoluţia. După 19 ani
Veronica Balaj: “Vestea zbura anapoda, terifiant, debusolant. Împreună cu cîţiva vecini am pornit spre centru, dar cineva, intersectîndu-se cu noi, a spus că se trage, aşa că ne-am întors acasă. Luni dimineaţa, în drum spre biroul meu aflat în incinta Şcolii Populare de Artă, mari mi-au fost frica şi mirarea cînd a trebuit să păşesc prin faţa unor soldaţi postaţi în plină stradă, cu puştile orientate spre trecători. La intersecţia Mărăşti, mă opreşte un ofiţer spunîndu-mi că nu am voie să trec pe acolo… M-am pomenit curajoasă şi l-am întrebat răţoindu-mă: ‘Pe unde să merg, dacă nu pe aici? Eu trebuie să ajung la serviciu.’ Gradatul mi-a spus că el nu ştie, că e venit din Arad şi atunci am devenit şi mai sigură pe mine şi i-am aruncat: ‘Aţi venit să trageţi în fraţii din Timişoara?’ Omul m-a înşfăcat de-o mînecă şi mi-a cerut buletinul. Pînă să mă execut s-a îndreptat spre un alt trecător, un domn în vîrstă pe care voia de aemenea să-l împiedice să traverseze intersecţia. Am tulit-o cu grăbire spre strada Ungureanu, spre Şcoala Populară de Artă, unde credeam că va fi linişte şi pace, dar intrarea era aproape blocată de un tanc. L-am ocolit, am intrat…”
Lidia Handabura: “Seara ne-am dus la Inetrcontinental, unde au început să tragă în noi, după ce cîteva camioane făcuseră o baricadă, lîngă un cearşaf enorm, pe care scria cu negru TIMIŞOARA. Oamaenii stăteau acolo cu lumînări, unii tăcuţi, alţii strigînd ‘Jos dictatura…’ La megafon s-a auzit: ‘Vă rugăm să eliberaţi piaţa, altfel sîntem nevoiţi să punem în funcţiune artileria grea!’. Atunci toţi au izbucnit în strigăte de protest, s-a produs învălmăşeală, am auzit cîteva focuri şi urlete… Mulţimea s-a retras puţin, grupul meu era lîngă fîntîna arteziană de la Arhitectură. Cu greu am reuşit să ieşim prin străduţele laterale, spre Bulevardul Magheru, unde erau comasate trupe de uslaşi, cred, cu viziere. Unul dintre ei a şoptit, în timp ce ne învîrteam pe lîngă ei: ‘Plecaţi de aici, că sînteţi tineri, o să iasă cu sînge…’. Totuşi, ne-am îndepărtat la timp, pentru că după cîteva minute au început să tragă cu adevărat dintre Piaţa UNirii, se vedeau trasoarele, dinspre Inter se auzeau ţipete, vaiete, un vacarm sinistru.”
Mircea Pora: „Evenimentul din Decembrie 89 se află la limita impovestibilului, anecdotica e ceţoasă, cine au fost ‘teroriştii’, cine e, în fond, vinovat de masacrul de la Otopeni, cine a regizat ‘procesul’ marelui cuplu, din ce cotloane au răsărit tot felul de personake care nu cu două, ci cu patru mîini s-au apucat să facă ‘istorie’… Dumnezeu ştie… Îmi amintesc însă foarte bine de stările sufleteşti, nervoase, create de derularea răzmeriţei… Incertitudini, senzaţii de cădere-n gol, teama de anumite forţe obscure, frica directă de moarte. Simţeai în acele zile că se petrece ceva rău, că nemulţumirile celor mulţi, huruitoare, gîfîinde, se amestecă, se contopesc cu nişte lovituri pe la spate, năprasnice, mortale, avînd ca miză nu salvarea naţiei, ci acapararea cu orice preţ a puterii în această, în fond, nefericită ţară.”
Nr. 11-12 (169-170), noiembrie-decembrie 2008
www.contrafort.md
Între ruşi şi “români”, sfâşiaţi mioritic – Vitalie Ciobanu
“Alegerile româneşti din 30 noiembrie 2008 au adus un aer de noutate pe agenda mult prea ancorată în tematică răsăriteană a Republicii Moldova. Nu sînt primele alegeri la care au participat moldovenii cu cetăţenie română, dar este o premieră faptul că basarabenii (împreună cu alţi români din partea de Est, neintegrată, a Europei) vor avea reprezentanţi proprii în Senatul şi, respectiv, în Camera Deputaţilor de la Bucureşti. Este o dovadă, fie şi firavă deocamdată, că România se gîndeşte să-şi asume cu mai multă seriozitate problemele conaţionalilor săi din afara graniţelor, aidoma unei naţiuni europene mature.
Presa, forumurile de discuţii au consacrat spaţii largi acestui eveniment. Însă, ca de fiecare dată, improvizaţia şi impacientarea partidelor româneşti, care au vrut să aibă reprezentanţi din stînga Prutului, şi-au spus cuvîntul. Deşi ştiau de existenţa basarabenilor cu paşaport românesc, ştiau de votul uninominal din Colegiul 2 Europa de Est (din care face parte şi Republica Moldova), statul român, partidele româneşti nu au făcut nimic pentru a pregăti terenul în Basarabia. Or, este vorba de mii de oameni rupţi de realităţile şi subtilităţile vieţii politice din România (un caz diferit faţă de diaspora românească din Spania şi Italia, de exemplu). Vorbim despre nişte români – basarabenii – care, iată, au fost chemaţi să răspundă prin participare civică şansei (materializate, cum bine ştim, în pofida unor imense obstacole birocratice) de a-şi fi redobândit cetăţenia română după un ‘exil’ geopolitic de circa 50 de ani. Cetăţenia unei ţări în care nu s-au născut şi nu au crescut, dar la care s-au raportat mereu ca la o moştenire afectivă (evident, mă refer la oamenii cu sentimente româneşti, nu la traficanţii de ţigări, deveniţi cetăţeni români prin fraudă). Aceşti oameni trebuiau ghidaţi, trebuiau ajutaţi să se orienteze. Nu-i poţi trata exclusiv ca pe o pradă electorală. Ajunge că o face guvernarea comunistă… Admitem că plasarea agitaţiei electorale la televiziunea aşa-zis publică de la Chişinău, aservită regimului Voronin, era un lucru utopic, dar nişte spoturi informative pentru moldoveni puteau fi inserate în grila posturilor TV de la Bucureşti, a celor care se prind în Moldova. Da de unde! Totul a fost lăsat la voia întîmplării.”
Nego avant Nego (despre Ion Negoiţescu) – Bogdan Creţu
“Dintre criticii care s-au format în cadrul Cercului Literar din Sibiu, Ion Negoiţescu este nu numai cel mai talentat, dar şi cel care şi-a trăit până la capăt natura stranie, lirică, care l-a predispus mereu către gesturi romantice sau porniri entuziaste, temperate cu greu de cultura prodigioasă a acestui dandy ultrasensibil, nicicînd maturizat. Poezia pe care a ratat-o în volumele lirice, a răscumpărat-o cu asupra de măsură în critică. Astfel încît este normal că Ion Negoiţescu a fost un om al marilor proiecte, pe care, de regulă, nu a reuşit să le încheie. Nu numai Istoria literaturii române s-a oprit la primul op, dar şi autobiografia Straja dragonilor, opera pe care o socotea cea mai importantă, s-a curmat la momentul primei tinereţi. Despre acest prim Ion Negoiţescu avem prilejul să aflăm mai multe decît scriitorul a apucat să mărturisească din recenta culegere recuperatoare De la “elanul juvenil” la “visatul Euphorion”, îngrijită de Lelia Nicolescu şi publicată nu de mult la Casa Cărţii de Ştiinţă.”
“Specific lui Ion Negoiţescu îi este un histrionism tragic, care, deşi i-a cauzat mari necazuri în timpul vieţii (mai ales în timpul comunismului), l-a obligat să fie, indiferent de riscuri, consecvent cu sine; adică cinstit, entuziast, necalp. Sînt, toate, trăsături care încheagă acea calitate maitresse a unui mare critic: conştiinţa critică. Ele sunt uşor de desluşit încă din tinereţe.
Tocmai de aceea, prezentul volum, editat cu migală şi dăruire de Lelia Nicolescu, întregeşte abia acum un portret, reprezentînd un eveniment al istoriei noastre literare.”
Nr. 15, decembrie 2008
www.editurapleiade.eu
Ce-a mai rãmas din credibilitatea lui Băsescu – Radu Ulmeanu
“Credibilitatea lui Băsescu a ajuns o poamă putredă căzută în mocirla parteneriatului PDL-PSD cu un fleoşcăit sordid şi într-o aromă grea de rahat. Vajnicul luptător anticorupţie şi partidul pupilă se pupă bot în bot cu baronetul din coaliţia majoritară. Marele anticomunist dă mîna cu criptocomuniştii şi securiştii partidului lui Ion Iliescu, afişînd o seninătate de zile mari. Şi ambele partide readucînd în actualitate FSN-ul de altădată se transformă totodatî în martire ale crizei globale, punînd ruşinoasa, cvasimonstruoasa lor alianţă pe seama spiritului patriotic de sacrificiu care mai nou nu-i lasă să doarmă.”
Ancheta: De amicitia (III)
Liviu Ioan Soiciu: “Mă şi sperii de acest cuvînt: prieten… De-a lungul vieţii am avut parte de prieteni care s-au dovedit a fi doar duşmani ascunşi. Trădările neasumate au fost regula în prietenia literară în care ‘mi-am pus sufletul la bătaie’ şi pe care am pus bază un timp (pînă am descoperit adevărata ei faţă). Nu poţi să vorbeşti de prieteni atunci cînd ei nu te susţin public în demersurile tale, cînd nu se solidarizează sincer cu tine la o adică, la greu.”
Lucian Vasiliu: “Prietenii care s-au adăugat în timp, mai în vîrstă sau mai tineri ca mine, aveau cîte ceva în comun cu tatăl meu. Suferinţa, riscul, demnitatea (precum în cazul poeţilor Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Cassian Maria Spiridon). Pe de altă parte, tatăl meu m-a crescut în cultul prieteniei, în spirit ecumenic. Chiar dacă ‘trădat’ uneori, am găsit puterea de a continua.”
„Managementul vizibilităţii” şi bobîrnacul becalizării (II) – Adrian Dinu Rachieru
“Reactivă şi difuz-emotivă, ‘trăind’ sub dogma imediatului, religia mediatică, în contextul culturii ‘fluxului’, întreţine, observa Jean-Claude Guillebaud, tirania simbolică, mobilitatea consumeristă, cu adeziuni fragile şi versatile, cu entuziasme perisabile într-o epocă fluidă, îmbătată de ‘capcana ratingului’ şi sedusă de publicultură. Mărirea şide căderea lui Gigi (George) Becali exprimă acest trend imposibild e controlat în condiţiile în care maşinăria mediatică a devenit autorefenţială. Mai mult, într-o lume în care fotbalul a încetat de a fi doar un aport, în care, discriminatoriu, ‘funcţionînd’ ca tiran acceptat şi consacrat, sportul-regge, prin limbajul său universal este un eficient agent globalizant / globalizator, asistăm – scris ironic Radu Cosaşu – şi la ‘fotbalizarea gîndirii politice’. Să fie aceasta reţeta succesului electoral?”
Decembrie 2008
www.natgeo.ro
Proba de foc – Dan Dimăncescu
“Gloanţele sînt tot acolo, unele încă intacte. Ca şi schijele ucigaşe. Din elicopter, se văd perfect tranşeele, cu traseul lor în zig zag. Locul se cheamă Dealul Coşna, din Moldova, numit şi cota 789. Pe pantele sale abrupte, Dimitrie Dimăncescu a condus un atac care avea să se dovedească decisiv pentru menţinerea frontului Primului Război Mondial.
Totul s-a petrecut acum mai bine de 90 de ani, cînd pe aceste înălţimi ale Carpaţilor trupele româneşti şi cele germeane s-au luptat timp de două săptămîni pe viaţă şi pe moarte. Românii şi-au menţinut poziţiile cu amri pierderi, descurajînd pătrunderea sperată de germani. Un ofiţet german vorbea despre ‘ultima redută’ de pe frontul de est. România, care în fatidicul august 1914 nu împlinise încă 50 de ani ca naţiune modernă, privea cum Europa era înghiţită de vîrtejul distructiv al aşa-numitului ‘război care va curma toate războaiele’. Regele Carol dorea ca ţara să se alăture Germaniei. ‘Era sigur de victoria germană – avea să scrie consilierul său, Take Ionescu – şi credea că războiul va dura cel mult pînă în decembrie.’ După trei luni, Carol murea şi era urmat la tron de nepotul său, Ferdinand, şi de soţia lui, Maria, nepoata reginei Victoria. Şi datorită influenţei ei, după doi ani de ezitări, România intra în război de partea Antantei – Anglia, Franţa şi Rusia.”
Regele Irod se dezvăluie – Tom Mueller
“În 1972, cînd a început săpăturile la Herodium, Netzer nu era neapărat interesat de găsirea mormîntului adevărat al lui Irod. Totuşi, cu anii, aceasta s-a transformat întrucîtva într-o obsesie. ‘Ne-am bătut capul cu problema mormîntului’ – rîde Netzer, folosind o expresie evreiască. La începutul lui 2006, la scurt timp după ce reveniseră la Herodium după cea de-a doua intifadă, el a încercat o nouă abordare. ‘Mi-am spus: «Săpăm de ani de zile în Herodiumul Inferior şi nici vorbă ca mormîntul să fie acolo. Hai să încercăm pe deal.»’ A ales un punct înalt al versantului, nu departe de Turnul de Est, unde intuiţia îi spunea că o neregularitate a unuia dintre ziduri ar putea semnala prezenţa unei structuri subterane. […] Pe 27 aprilie, tăişul cazmalei lui Porath a sunat ca şi cum ar fi dat peste ceva mare şi dur îngropat dedesubt. El a dezgolit treptat trei blocuri masive dintr-o piatră calcaroasă albă, numită meleke, cuvîntul arab pentru ‘regal’.”
“Precum templul lui Irod din Ierusalim, Herodium şi Masada rămîn repere proeminente pentru israelienii din zilele noastre. Luptătorii lor îndrăzneţi simbolizează un idealism religios şi un curaj impresionant în faţa invadatorilor străini, pentru mulţi israelieni acestea rezonînd puternic cu poziţia actuală a ţării lor în Orientul Apropiat.”
Noiembrie / Decembrie 2008
America: tot mai greu de vîndut – Bruce W. Jentleson şi Steven Weber
“Deşi preşedinţiile lor nu au avut nimic în comun, George H.W. Bush, Bill Clinton şi George W. Bush au privit, toţi trei, lumea, în esenţă, din acelaşi punct de plecare. Într-o perioadă de dominaţie a unei singure puteri, cea mai mare parte a lumii ajunsese, se pare, să înţeleagă faptul că utilitatea forţei militare este în declin. Pieţele libere erau în ascensiune, creau averi şi contribuiau la sentimentul din ce în ce mai acut că un val de tranziţie către democraţie este inevitabil. Telefoanele mobile şi dentale către o populaţie globală care era dornică, chiar nerăbdătoare să le primească şi să le asimileze.
În principiu, aceşti preşedinţi au avut dreptate. În cea mai mare parte a secolului 20, cinci Mari Idei au conturat politica:
1) Pacea este mai bună decît războiul.
2) Hegemonia, cel puţin în forma ei beningă, este mai bună decît echilibrul puterilor.
3) Capitalismul este mai bun decît socialismul.
4) Democraţia este mai bună decît dictatura.
5). Cultura occidentală este mai bună decît orice altceva.”
“Piaţa globală de idei a secolului 21 are propria sa dinamică. Cum Marile Idei ale secolului 20 par din ce în ce mai nepotrivite pentru a ţine pasul cu provocările şi opţiunile care definesc această nouă eră a ideologiei, un nou grup de lideri vor concura pentru a ieşi în evidenţă. Iar acei jucători de succes vor fi state, companii, persoane şi organizaţii neguvernamentale capabile de a articula şi implementa noile Mari idei necesare pentru supravieţuirea societăţii în secolul 21. Cele patru zone centrale ale competiţiei timp de cel puţin zece ani de acum înainte vor fi: mutualitatea, dreptatea socială, sănătatea planetei şi eterogenitatea socială.”
Reconsiderări: Biserica Catolică – John L. Allen Jr.
“Din cauza reducerii numărului de preoţi la nivel mondial, a scaunelor goale din timpul slujbelor sau ca urmare a scandalurilor privind abuzurile sexuale s-ar putea crede că Biserica Catolică este în declin. Dar, de fapt, această Biserică se află în mijlocul celei mai glorioase perioade de extindere din istoria sa bimilenară. Numărul credincioşilor a crescut de la 266 de milioane, la începutul anului 1900, pînă la peste 1,1 miliarde, în anul 2000. Asta reprezintă o creştere de 314%. Pentru comparaţie, populaţia lumii a crescut în acelaşi secol numai cu 263%.”
“De cele mai multe ori, averea Bisericii Catolice este mult exagerată. Despre Vatican, de exemplu, se spune că ar pluti în bani, deşi bugetul său anual nu depăşeşte 400 milioane de dolari. Pentru comparaţie, Universitatea Harvard are, de pildă, un buget de peste trei miliarde. Bunurile imobiliare ale Vaticanului nu depăşesc nici ele un miliard de dolari, în timp ce, conform ‘Forbes’, prezentatoarea de televiziune Oprah Winfrey are ea singură proprietăţi în valoare de 2,5 miliarde de dolari.”
Indexul oraşeor globale 2008
“Indexul oraşelor Globale ierarhizează zonele globale ale oraşelor după 24 de sisteme de măsurare, pe cinci dimensiuni. Prima este activitatea economică: inclusiv valoarea pieţelor de capital, numărul firmelor din topul Fortune Global 500, care au sediile în oraş şi volumul de mărfuri ce tranzitează oraşul. A doua dimensiune apreciază capitalul uman, adică în ce măsură oraşul acţionează ca un magnet pentru diverse grupuri de oameni şi talente. Aceasta include dimensiunea populaţiei de imigranţi a oraşului, numărul şcolilor internaţionale şi procentul rezidenţilor cu diplomă universitară. A treia dimensiune este cea a schimbului de informaţii – cît de bine sînt dispersate ştirile şi informaţiile în oraş şi către restul lumii. Numărul de birouri ale mass-media internaţionale, cantitatea de ştiri internaţionale din principalele ziare locale şi numărul abonaţilor la internet completează această dimensiune.”
Nr. 150, 1 – 15 decembrie 2008
www.revistatribuna.ro
Numele şi destinul istoric al României – Ioan-Aurel Pop
“În epoca de emancipare naţională, cînd se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să-i reunească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor. Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu. Era un nume venit dintr-un trecut adînc, pe care-l purtaseră într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor. Era şi numele pe care l-a avut neîntrerupt de la 1300 încoace ‘Ţara Românească’, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, care şi-a asumat şi prin mijlocirea numelui misiunea latentă de reconstituire a unităţii politice a poporului al cărui nume în purta.”
“Deşi epoca interbelică a fost percepută de către conştiinţa colectivă din aceste ţări – mai ales după experienţa comunistă – ca o ‘vîrstă de aur’, ea nu a fost lipsită de mari îngrijorări, convulsii şi chiar grave conflicte social-politice şi etnice. România actuală nu mai este, fireşte, România Mare de acum nouă decenii, din foarte multe puncte de vedere. Nici sub aspect teritorial, fiindcă Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa sînt situate astăzi în afara României. Pierderile acestea teritoriale din 1940, menţinute apoi după al Doilea Război Mondial, nu s-au datorat însă vreunei decizii nedrepte luate de români şi de marile puteri în anii 1918-1920. Nu este vorba despre regiuni neromâneşti, nu este vorba despre zone cu majorităţi ruse sau ucrainene, ci de răpiri teritoriale abuzive, bazate pe forţa armelor, pe ameninţări şi intimidări, la care marile puteri au consimţit ori au trebuit să consimtă. România are astăzi aproximativ suprafaţa Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi o populaţie de circa 22 milioane de locuitori, fiind a şaptea ţară ca mărime şi număr al populaţiei din Uniunea Europeană. Sub aspect etnic, românii formează cam 90% din totalul locuitorilor, restul de 10% fiind format din minorităţi. Prin urmare, românii nu pot privi în urmă, spre anii 1918-1920, decît cu simpatie şi încredere. Ceea ce s-a înfăptuit prin voinţa naţională la 1918, în cazul României, nu a fost abuziv, nici efemer şi nici artificial. A fost împlinirea unui destin istoric: teritoriul care din vechime se numea România sub aspect etnic, a devenit România şi sub aspect politic oficial. Iar românii ştiu că această realizare perenă – devenită acum parte a concertului european de naţiuni – s-a putut înfăptui şi cu sprijinul masiv al Statelor Unite ale Americii, prima putere a lumii. Este, poate, şi acesta un motiv pentru care, uneori sub arcul şi culorile curcubeului, preşedinţii americani sînt primiţi de fiecare dată cu atîta căldură umană la Bucureşti.”
Pasiunile lui Horia Ursu – Vianu Mureşan
“În vocea lui Horia Ursu se pot dibui ecouri îndelung rafinate ale unor lecturi săvîrşite preţ de mulţi ani, cu ritmicitatea lipsită de grabă a fenomenelor vegetale, cu răbdarea anistorică a sedimentărilor. Atît în ficţiune, cît şi în opera teoretică, aceasta din urmă fiind, în acest moment, sursa interesului nostru. Mirarea mea, că deşi editată de mai bine de jumătate de an, teza despre Milan Kundera (editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008 ) nu a generat nicio întîmpinare în spaţiul publicistic, are totuşi o explicaţie. Au fost scoase doar o sută de exemplare şi distribuite de autor după simpatii şi amiciţii ce şi-au dovedit rezistenţa în timp, pentru a bloca, poate, zumzetul futil al cronicarilor de ocazie, precum şi locvacitatea bombastică a formulelor critice exersate. Demnă de tot respectul, opţiunea autorului face loc cel puţin unui efect nefericit, privînd piaţa literară de ceva care s-ar putea dovedi foarte util, pentru cititorii înveteraţi ai lui Kundera ce nu au atins maturitatea asimilării analitice, dar şi pentru mai tinerii cercetători profesionişti ai fenomenului literar. Departe de gîndul unui reproş, ca lector cîştigat al monografiei lui Horia Ursu – Milan Kundera, teme, variaţiuni şi paradoxuri termina – pot spera doar că într-o zi, o lume mai avidă de idei şi înţelesuri decît de senzaţii îl va îndupleca să-şi reediteze lucrarea într-un număr mai mare de exemplare.”
“Despre meritele monografiei Kundera s-au exprimat mai avizat referenţii ştiinţifici care au recunoscut-o ca teză doctorală, şi o vor mai face cu siguranţă criticii de specialitate. În ce mă priveşte garantez că, deşi citesc de vreo zece ani în traducere cărţile metecului ceh-francez cu interes inegal, capricios uneori, după studiul tezei lui Horia Ursu nu numai că îl citesc altfel, dar înţeleg mai acurat ceea ce captasem aluvionar ca memorie epic-afectivă fără să mi se fi lămurit. Pentru cineva ajuns el însuşi personaj de literatură, cum e Horia Ursu, devine dificilă extragerea din pasta ficţională şi tratarea sa ca simplu autor de cărţi, fie ele naraţiuni literare sau studii. Probabil că e o ‘pedeapsă’ pe care-o merită, după performanţa de-a fi ajuns între cei mai rafinaţi compozitori de situaţii ficţionale. Poate fi şi acesta un destin, din creator de personaje pe care le conduci prin viaţă după un plan în care domini cu suveranitate, să ajungi personaj al vreunui autor nebănuit, unde nu se mai ştie ce va fi, în ce fel evoluezi. Aceasta cred că e smintirea fundamentală adusă de literatură, libertatea jocului cu destinele, unde se poate, ca acela ce e convins că domină jocul să fie numai elementul unui joc de care nu e conştient. Căci deasupra tuturor autorilor domină un demiurg neştiut, care nu mai e ficţiunea lor, ci creatorul al cărui operă e chiar aceea în care unii joacă rolul autorilor de texte.”
Nr. 10-11-12 / 2008
www.revistaarca.ro
Poezie română made in U. S. A. – Vasile Dan
Liviu Georgescu, Nu am voie, Editura Paralela 45, 2008
“O parte consistentă din literatura română bună de azi ne vine din America. În special din State. După Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Petru Popescu, Marcel Corniş Pop, Andrei Codrescu, Ion Manta, Andrei Sângeorzan, iată încă un nume autentic: Liviu Georgescu (n. 1958). Intelectual de rasă, polivalent, excelînd în mai toate domeniile în care s-a exersat, ca medic internist (la ‘Montefiore Medical Center’ şi ‘Albert Einstein College of Medicine’ din New York), dar şi ca specialist în bolile imune şi biologia celulară publicînd în reviste de specialitate din SUA, Suedia, Noua Zeelandă, violonist şi pianist (pînă în 1989 a susţinut concerte la Ateneul Român, iar astăzi cu Orchestra Medicilor din N Y), pictor (a vernisat mai multe expoziţii de pictură în N Y), Liviu Georgescu este, însă, mai mult decît toate acestea: un poet remarcabil.
Format între 1978-1984 în atmosfera nonconformistă (pentru acele vremuri) a ‘Cenaclului de luni’ condus de Nicolae Manolescu, Liviu Georgescu are, totuşi, puţine lucruri în comun cu estetica optzecistă. Ruperea de grupare, într-un moment incipient al evoluţiei sale literare, prin plecarea peste ocean, i-a fost, paradoxal, relativ favorabilă. I-a lărgit şi relaxat registrul de expresie. A publicat tîrziu, dar intens, aş spune excesiv, între 2000 (anul debutului cu Călăuza, ed. ‘Axa’) şi 2008 (pînă la prezenta carte): nu mai puţin de opt cărţi de poeme în limba română, iar lor li se adaugă trei cărţi de poeme în limba engleză devenind membru al ‘New York Academy Poets’. Oricum am privi, aşadar, la Liviu Georgescu, personalitate sa ne uimeşte.”
Despre vocaţia studiilor patristice şi reperele formării teologice (I) – Dialog între Mihail Neamţu şi Bogdan Gabriel Bucur
Mihail Neamţu: “Despre traumele educaţiei teologice în România post-comunistă cunosc zeci de oameni care pot oricînd să depună mărturie orală, dar care se tem să vorbească în public pentru că riscă să-şi piardă slujba, influenţa, credibilitatea… Alţii vor să se vindece prin uitare şi, de aceea, se refugiază într-o tăcere perfect justificabilă. Pe de altă parte, trebuie spus că ‘putregaiul’ despre care vorbeşti nu este ubicuu şi nu exclude naşterea frumuseţii. Cum spunea Blaga: ‘Nu ştii, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi.’ Dezamăgirea evocată de tine pleacă însă de la premisa cu care ai plecat la drum împreună cu atÎtea alte sute de tineri: anume că, spre deosebire de alte departamente umaniste ale Universităţii, Facultatea de Teologie ţi-ar putea rezerva bucuria unei contemplaţii nemijlocite a Adevărului, puritatea unui mediu plin de freamăt duhovnicesc şi rectitudine morală, curăţit şi împrospătat de harul şi dragostea lui Hristos. În fapt, această judecată a noastră neglija aberaţia petrecută imediat după Revoluţie în domeniul sociologiei cunoaşterii: foşti marxişti impenitenţi (între care l-aş numi pe fostul propagandist arădean, dl Ioan Biriş), se convertiseră peste noapte la discipline noi de tipul ‘filozofia religiei’ sau ‘filozofia culturii’, făcînd fără jenă pasul de intrare în Facultatea de Teologie Ortodoxă, alături de preoţi cu vechi state de plată la Securitate… Dezastrul din învăţămîntul religios universitar a fost mai dureros decît dezastrul de la Facultatea de agronomie, mai ales datorită orizontului iniţial de aşteptări. La noi n-a existat o metanoia colectivă care să preceadă acest furor al întemeierilor de episcopii, mănăstiri sau Facultăţi de Teologie (ortodoxă, uniată, protestantă sau romano-catolică). Prin urmare, o dublă incompetenţă (duhovnicească şi academică) a pregătit şocul despre care ne vorbeşti cu referinţă exclusivă la situaţia din Bucureşti… Analiza eşecului însă poate avea o contribuţie decisivă la menţinerea lucidităţii. Cum ai trăit anii de facultate?”
Bogdan Gabriel Bucur: “Din anul întîi pînă la licenţă, şi apoi în timpul masteratului şi cursurilor de doctorat, am avut de luptat pentru fiecare centimetru cu care am avansat. Ba cu secretara (ritualul: ‘săru-mâna, doamnă, ce mai faceţi?… vin din partea părintelui’…; cafea, flori, ciocolată – pentru ce? – doar ca să afli o notă; ca să obţii nişte acte; ca să îţi semneze te miri ce hÎrtie); ba cu biblioteca (cărţi nefişate, fişe la cărţi care nu (mai) existau, reviste aruncate claie peste grămadă într-o clădire alăturată); ba cu diferitele decizii arbitrare şi nedrepte pe care le luau micii Ceauşeşti care ne erau profesori; ba cu incompetenţa crasă, corupţia şi sistemul de coterie care erau – unii spun că au şi rămas – la ordinea zilei. În toţi anii petrecuţi acolo, singura experienţă cu adevărat luminoasă este cea a seminariilor despre Sf. Maxim Mărturisitorul cu pr. Doru Costache. Se citea pe rupte, se discuta aplicat pe text, se puneau întrebări în mod liber, se discuta critic însă civilizat. Un om care ne dădea aripi, dar care le-a stat în gît unora de acolo, se pare. Acum predă teologie în Australia, la seminarul ortodox din Sydney.
Durerea cea mare era lipsa de cărţi şi de publicaţii internaţionale. Într-o zi l-am întîlnit pe Vlad Niculescu, acum reprofilat pe filosofie, după un al doilea doctorat, şi profesor la Bradley University, care era atunci proaspăt întors de la Catholic University of America, unde lucra la o dizertaţie despre Origen. Venise cu idei măreţe precum ‘fie pîinea cît de rea…’, purtat de dorinţa de a ‘pune umărul’… Se lămurise rapid că nimeni nu avea nevoie de el şi de studiile lui. Vlad mi-a pus la dispoziţie toate cărţile şi fotocopiile sale, majoritatea extrem de utile pentru proiectul în care eram angajat, şi m-a încurajat să o iau pe cont propriu şi să caut o bursă în Statele Unite. Modestia, seriozitatea şi generozitatea cu care mă ajuta au fost primul argument pe care l-am acceptat; după cîteva săptămîni eram hotărît să plec. Unde? La Marquette University, o universitate iezuită, destul de bine cotată, însă nu una de top – în sensul convenţional al termenului – precum Harvard, Yale, University of Chicago, Duke sau Notre Dame.”
Nr. 7-12 / 2008
www.secolul21.ro
Bilanţ pozitiv – Mario Hirsch
În luna iunie 2008 a fost făcut public raportul final de evaluare a aventurii numită Capitala Europeană a Culturii 2007. Raportul a fost redactat ‘total independent’ de un expert extern, Greg Richards de la biroul TRAM din Barcelona. Expertul s-a sprijinit pe rezultatele cantitative şi pe interviurile calitative făcute de institutul de sondaje luxemburghez TNS-ILReS.”
“În ansamblul lor, manifestările culturale denumite Luxembourg 2007 au mobilizat 3, 3 milioane de vizitatori, ceea ce este mai mult decît un succes de stimă pentru o regiune ce numără 12 milioane de locuitori. […] Cele mai populare 20 de evenimente au atras 2,2 milioane de vizitatori, deci 66% din total. În acest sens, expoziţia dedicată împăratului Constantin la Trèves a constituit un adevărat magnet cu cei 800.000 de vizitatori!”
Despre Sibiu 2007 după un an – Sergiu Nistor
“Poate, paradoxal, dar o primă concluzie este că experienţa Sibiu CCE 2007 nu ne va servi la nimic. Pentru că abia peste alţi 13 ani România va mai avea o capitală europeană a culturii, şi nu avem în nici un fel credinţa că experienţa celor care au organizat Sibiu CCE 2007 va fi căutată, găsită şi dorită. Dacă vedem experienţa acumulată în 2007 la Sibiu ca folosind exclusiv organizării viitoarei capitale româneşti a culturii europene, atunci vom repeta acel aforism care spune că ‘istoria ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din istorie’. Experienţa Sibiu CCE 2007 este valoroasă dacă din ea învăţăm încă de astăzi, pentru a moderniza şi adapta ‘user-friendly’ mecanismul de finanţare a proiectelor culturale şi de a le promova modern, eficient, cu orientare către public. Experienţa Sibiu CCE 2007 este valoroasă dacă ne conduce în a organiza servicii – ‘pepiniere’ ale implicării culturii în politicile municipale, prin constituirea constantă de bugete pentru manifestări culturale, alocateprin competiţie operatorilor, atît locali, cît şi naţionali şi europeni. Experienţa Sibiu CCE 2007 este importantă dacă analizăm ce este într-adevăr dimensiune europeană a proiectelor culturale, cum poate fi ea obţinută şi susţinută durabil.”
Un mesaj de valabilitate integrală – Emil Hurezeanu
“Faptul că oameni din generaţia mea, de exemplu, au simţit nevoia ca prima revistă literară a Sibiului, eliberat după 1989, să se numească Euphorion, faptul că probabil cea mai spectaculoasă montare a lui Faust în Europa de astăzi se face la Sibiu – este o formă a posterităţii Cercului Literar de la Sibiu şi a marilor sale opere. Aici avem aproape o contribuţioe la fel de importantă, dacă nu mai importantă pentru istoria ideilor, pentru istoria manifestărilor în libertate, critice ale românilor, decît operele fiecăruia dintre corifeii Cercului în parte. Pentru că operele lor au fost deformate de destinele lor vitregite, exptrem de vitregite de istorie. Negoiţescu a trebuit să aleagă exilul după patru ani de închisoare; a reuşit să fie cel mai improtant critic literar la un moment dat, dar cum, în ce condiţii… Doinaş a debutat după patruzeci şi cinci de ani şi a fost tot timpul un fel de scriitor de lux parcat la Secolul 20. Ar fi meritat probabil o carieră europeană încurajată de un stat mai normal. Regman a avut o carieră să zicem periferică la Constanţa, după ce înainte a fost la Cluj. Balotă s-a transformat într-un lector itinerant de gramatică şi limbă română, deşi probabil este unul dintre cei mai cultivaţi eseişti europeni din a doua jumătate a secolului XX. I.D. Sîrbu s-a transformat în marele scriitor abia după 1989 şi aşa mai departe.
Dar oprerele lor există, au făcut ca ideea trecutului lor comun, care s-a numit Cercul Literar de la Sibiu, să nu dispară, iar mesajul ideologic al Cercului Lietrar de la Sibiu cred că merită păstrat, evaluat, reevaluat şi dinamizat, difuzat, redifuzat în lumea ideilor.”
Radu Stanca şi Sibiul cerchist– Dragoş Varga
“Dintre toţi membrii Cercului Literar, cel mai legat de Sibiu rămîne, fără îndoială, Radu Stanca, atît prin popasul mai îndelungat (1940-1961) între zidurile sale şi o serie de succese în plan profesional care au făcut din el unul dintre cetăţenii marcanţi ai oraşului, cît şi datorită predispoziţiilor sale poetice ce şi-au găsit în atmosfera romantic-medievală decorul ideal al scenariilor sale baladeşti. Legătura este atît de puternică, încît merge pînă la identificarea quasi-totală a poetului cu sevele cetăţii. Dincolo de mitica atemporalitate subliniată mai sus, arhitectura medievală a oraşului accentuează senzaţia intrării într-un spaţiu al ficţiunii absolute, de unde şi sintagma ‘butg baladesc’ folosită în nenumărate rînduri referitoare la Sibiu.”
Liverpool 2008
Denis Joe O’Driscoll: “Provincialismul e la mare preţ în nordul Angliei. Cu atît mai mult în Liverpool. Tot ce ţine de Scouse [Accent şi dialect al englezei tipice oraşului Liverpool şi împrejurimilor, n. tr.] e sacrosanct. Aceasta porneşte din faptul că în acest oraş proletariatul are o lungă tradiţie. Dar şi în alte oraşe se întîmplă la fel. În ultimele decenii, această ‘tradiţie’ a pierdut teren, pe măsură ce baza industrială (mai ales în zona Docurilor) a dispărut, luînd cu ea puterea sindicatelor. Liverpool se crede Oraşul Poporului, dar, ca în mai toate oraşele, poporul nu paote influenţa deciziile locale, iar ideea ‘poporului’ e doar un mod de a negocia cu ideea de transparenţă.”
Nigel Walker: “Liverpool e probabil mai puţin european, mai degrabp american, cu toate că trecutul lui de călătorii pe mare a adus multe naţii la Liverpool. În anii din urmă s-au întărit legăturile cu Europa, în parte datorită politicii socialiste a oraşului şi a legăturilor cu alte ţări socialiste din Europa (precum şi deziluzia politicii americane a lui Reagan şi Bush), dar şi în urma deschiderii Europei către ceea ce nu era ‘vechea Europă’. Au venit mulţi europeni să lucreze în Liverpool şi oraşul a stabilit legături cu pictori şi scriitori de dincolo de hotarele geografice în schimbare.”
Paul Farley: “M-a fascinat întotdeauna varietatea oraşului. Îmbrăţişa nu numai vechi tradiţii, ci şi avangarda. Ca adolescent, mi se părea totul atît de nou şi captivant. Puteai să mergi la bar să discuţi despre Joyce ori expresionismul abstract cu oameni care trăiau de pe urma pieţelor de pe lîngă vechea catedrală – Malul Stîng din Liverpool – şi era incredibil de boem acest lucru, ori aşa mi se părea mie atunci. Dar era şi un loc unde tinerii albi de origine muncitoreacxă erau ceea ce aş numi eu ‘consumatori creatori’ – adică ţineau să aibă pantofi sport, geans şi tot restul la ultima modă, dar purtau aceste haine în combinaţii incredibil de bizare.”
George Szirtes: “Liverpool e unul din oraşele imaginaşiei, la fel ca Manchester, Newcastle şi Bristol. Am exclus Londra fiindcă e cea mai mare şi totodată capitala, Birmingham fiindcă reprezintă mai multe locuri deodată, şi am exclus Oxford şi Cambridge fiindcă sînt în primul rînd oraşe universitare. Dacă luăm trupul uman ca reper, Liverpool e inima ţării, Manchester e masa de muşchi, Newcastle e vocea aspră, iar Bristol – nu sînt prea sigur ce anume e Bristol, dar simt că e important. Liverpool e mai sentimental, mai irlandez decît celelalte.”
La Rotundu 
Lasă un răspuns