Posts Tagged ‘ideologie’

Turul blogurilor (20.04.2008) – Mania agresivităţii (ideologice)

20 Aprilie 2008

Pătrăţosu: “Am urmărit pentru trei ani ‘evoluţia’ lui Rick Warren. Mi-e lene să expun acum concluziile. Cine vrea să piardă timpul să îl creadă!” (9 aprilie)

Întotdeauna m-au uimit astfel de “decrete”. Uneori i-am privit cu inocent respect pe cei care postulau astfel de “axiome”. La anii maturităţii, însă, sentimentele mele sînt amestecate, sau, cel puţin, apreciez astfel de chestiuni cu totul altfel: în nuanţe şi în grade. Pe unii îi respect pentru efortul cunoaşterii şi pentru discernămîntul cu care hotărăsc ce să facă cu cunoaşterea dobîndită. Acest lucru nu e valabil pentru numeroasele situaţii în care Marius Cruceru, cu siguranţă unul dintre cei mai interesanţi baptişti români, îşi permite să facă în public astfel de afirmaţii categorice FĂRĂ să facă efortul de a prezenta argumente. În cazul de faţă, nu putem decît să ne exprimăm exasperarea că, după trei ani (sic!) de urmărire a evoluţiei lui Rick Warren, îi e lene să expună concluziile.

De fapt, cum s-a exprimat în alte ocazii şi contexte, Pătrăţosului îi e lene să-şi citească propriile comentarii de pe blog sau mesajele mele (publice) lungi la adresa lui, aşadar am destule rezerve în legătură cu cei… trei ani.

Spre deosebire însă de chestiunile aşa-zise personale dintre noi sau de comentariile obosite de seară (care se adună pe blog), chestiunile referitoare la liderii religioşi sînt foarte importante pentru spaţiul confesional şi trebuie să le acordăm atenţia cuvenită. Trebuie să ne ferim, cu toată energia, de a face afirmaţii neînsoţite de argumente. Ba chiar şi cînd sînt însoţite de argumente cuvintele noastre pot fi pîine sau… piatră.

Spuneam că pe unii îi respect pentru că apar cu afirmaţii publice DOAR cînd au ajuns la o anumită cunoaştere şi la un discernămînt în ceea ce priveşte diseminarea ei publică. Mai sînt diverse aspecte care merită apreciate: ironia bine dozată şi folosită la momentul potrivit, manifestarea spiritului critic în conformitate cu motivaţii nobile, folosirea contextului pentru producerea unui (scurt) text remarcabil, inducerea unui spirit pozitiv (de masă), motivarea unor tineri pe termen lung, proclamarea adevărului în ciuda conştientizării consecinţelor care vor trebui suportate, creativitatea ca vehicol pentru transmiterea valorilor, modestia etc.

Revenind la penultimul sac de box al Pătrăţosului – Rick Warren –, să remarcăm că, la fel ca şi în cazul multor altor postări, agresivitatea indusă de blogger – “…dacă citeşti cartea lui Rick cu Biblia în mînă. Pune-le una lîngă cealaltă şi vei vedea că este vorba de o altă evanghelie. Foarte frumos prezentată, dar este alta…” (10 aprilie) – e amplificată de comentatori: “Rick Warren e un pericol pentru biserică” şi, o dată dată direcţia ideologică pentru comentarii, nu mai sînt luate în seamă mărturii de felul: “Pe mine m-a stimulat şi m-a crescut mult, f mult cartea lui “Viaţa condusă de scopuri”, chiar dacă nu am aplicat metoda lui cu 40 de zile dar cartea mi-a plăcut cred că mai mult ca orice carte în acea etapă a vieţii mele.”

Dacă înţeleg bine, Marius Cruceru vrea să contracareze fascinaţia pe care cei ca Rick Warren o au asupra oamenilor. Dacă cumva nu m-aţi înţeles bine, eu vreau să contracarez fascinaţia pe care cei ca Marius Cruceru o au asupra oamenilor…

Ultimul sac de box al Pătrăţosului este cea de-a doua conferinţă a lui Josh McDowell, la care a concertat grupul Proconsul. Pătrăţosu nu aruncă primul cu piatra, dar e cel care are pietrele deja adunate.

“…a reacţionat cineva! Bravo Mihail, războinicule!” – cu aceste cuvinte şi-a început Pătrăţosu ultima campanie de denigrare. Aceasta este, chiar din aceste prime cuvinte, o exagerare. Păi “războinicul” Mihail precizase de la început, pe blogul lui: “Cu părere de rău trebuie să spun că nu am participat la această întâlnire iar informaţiile oferite pe acest blog deci nu sunt de primă mână ci doar din mărturiile orale sau scrise la care am putut avea acces.” La rândul lui, Mihail e doar cel care postează un mesaj al lui Daniel Mercioniu. Deci, “mărturiile orale sau scrise” la care a avut acces Mihai “războinicul” E. Mărturiile E una singură – de fapt, aşa cum precizează la sfîrşit autorul, o opinie personală:

“Tot ce am scris reprezintă o opinie personală, care poate diferi de alte opinii la fel de personale.”

Dacă discuţiile ar fi generate la acest nivel de opinii personale, ne-am putea bucura cu toţii de varietatea opiniilor. Şi am accepta mai uşor, Doamne-ajută!, că există diverse opinii personale, diverse perspective, diverse unghiuri de vedere (şi interese) asupra unui eveniment.

Dar mania agresivităţii ideologice (cel mai bine reprezentată pe blogul Pătrăţosului şi cel mai indecent prezentă pe blogul Vindecătorului) ridică imediat discuţiile de la nivelul opiniei personale la nivelul afirmaţiilor axiologice. În cazul menţionat, cel mai bine e evidenţiată de gura slobodă (ca să nu zic spurcată) a unei binecunoscute componente feminine din haita pătrăţoşilor, care, pe blogul “războinicului” Mihail, postulează: “Amestecătura aceasta nu e altceva decât BLASFEMIE.” (19 aprilie).

Iar pe blogul Pătrăţosului acesta nu prea ştia cum de s-a ajuns, la comentarii, să fie menţionat cuvîntul “eretic” lîngă numele lui Beni Fărăgău!

Cea mai perversă consecinţă a maniei agresivităţii ideologice o constituie oboseala care se instalează în noi tocmai cînd ar trebui să începem dezbaterile publice care să fie spre folosul tuturor. Chestiunea ridicată de Marius Cruceru (şi nu doar de el) despre ce înseamnă “relevanţă” e o chestiune foarte importantă pentru mediul evanghelic (teologic). “Amestecătura” de la ultima conferinţă a lui Josh McDowell ar putea fi un bun caz de studiu, dacă am face efortul de a identifica diferite aspecte ale chestiunii şi dacă am folosi maniere dialogale.

Este evident însă că o cultură a dialogului de dobîndeşte în timp. Deocamdată, precum am spus şi altădată, din perspectiva maniei agresivităţii ideologice, evanghelicii români nu sînt pregătiţi pentru spaţiul public: reacţionează rapid la stimuli interni şi externi. Şi, la fel de rapid, pun etichete ideologice. Astfel că e descurajant pentru mulţi să se implice în discuţii. Dar dacă nu se implică în discuţii, cum vor dobîndi cultura dialogului?

Situaţia pare a fi asemănătoare celei în care mulţi oameni, în această lume, stau pe marginea rîului sau a piscinei, pentru că nu ştiu să înoate. Dar dacă nu intră în apă, cum vor învăţa să înoate? Iar cei care vor învăţa, într-un tîrziu, să înoate, ar trebui să nu uite că există diferite stiluri de înotat şi diferite niveluri de competenţă la înotat – unii sînt recunoscuţi, pentru un timp relativ scurt, campioni olimpici sau mondiali.

Anunțuri

bibliotec@ 4 – aprilie 2008

7 Aprilie 2008

Buletin informativ despre diferite cărţi. Se distribuie prin email la 300 de adrese în data de 6 a fiecărei luni.

Pentru abonament gratuit, trimiteţi un mesaj cu titlul “biblioteca” la alincristea@thymos.ro

Cunoaşterea inutilă – Jean-François Revel
Limba de lemn – Françoise Thom
Drumul către servitute – Friedrich A. Hayek

Jean-François Revel, Cunoaşterea inutilă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, 1992

Prezentare pe ultima copertă:

“De ce ‘cunoaşterea inutilă’? Pentru că, cu cât au fost (şi sunt) mai multe, mai variate şi mai elocvente adevărurile, mărturiile, dovezile privind atrocităţile comunismului, cu cât sunt mai mari şi mai sigure posibilităţile de cunoaştere, analiză şi difuzare democratică a informaţiei, cu atât ele au fost mai ocultate în mass-media occidentale, întru apărarea falimentului ideologic şi politic al marii utopii instaurate în 1917.

Revel aduce nenumărate exemple de asemenea masacrări ale adevărului, în învăţământ, în presa scrisă şi audiovizuală, ba chiar şi în cercetarea ştiinţifică: de la trecerea sub tăcere a Terorii din timpul Revoluţiei Franceze până la campaniile din America împotriva preşedintelui Bush senior, de la cotisianul L’Humanité din perioada stalinistă până la ‘cazul Heidegger’ ori justificarea sângerosului comunism tribal din ţările Africii, de la opţiunile politice stupefiante ale unor laureaţi Nobel pentru ştiinţă până la marile scandaluri de presă din Franţa, Anglia, Germania sau Italia anilor ’60-’80.”

Trei citate

“’Minciună’ poate să fie un cuvânt pre grosolan, prea rudimentar pentru desemnarea ansamblului de comportamente ce definesc rezistenţa la informaţie despre care mi-am propus să vorbesc. Este o noţiune care nu acoperă toate aceste comportamente, mă grăbesc s-o spun. Între eroarea involuntară şi înşelătoria deliberată se află mai multe varietăţi hibride, în care cele două extreme se amestecă în toate dozajele posibile. Ştim bine ce loc ocupă, în activitatea psihică, delicatele asocieri de falsitate şi sinceritate; nevoia de a crede, mai mult decât dorinţa de a şti; reaua-credinţă, prin care ne luăm precauţia de a ne disimula nouă înşine adevărul, spre a-l putea nega cât mai vehement în faţa celorlalţi; incapacitatea de a recunoaşte că am greşit, cu excepţia cazului în care eroarea nu se datorează calităţilor noastre, în sfârşit, şi mai ales, aptitudinea de a ne implanta în minte acele explicaţii sistematizate pe care le numim ideologii, adică un fel de maşini de triat informaţia, conform convingerilor noastre şi nu adevărului ca atare. Curiozitatea pe care au avut-o dintotdeauna faţă de acest aspect al vieţii noastre spirituale filozofii, istoricii, moraliştii, sociologii le-a inspirat atâtea şi atâtea reflecţii sardonice ori amare, atâtea analize perspicace şi atâtea formule picante, a furnizat dramaturgilor şi romancierilor atâtea scene comice sau lugubre, încât noi am devenit oarecum ingraţi faţă de minciuna în stare brută, servită natural, acea minciună proferată cu deplina conştiinţă a înşelăciunii. Tindem să-i subevaluăm locul şi să-i supraestimăm randamentul. O remarcă poate să ne ajute să reparăm această injustiţie; să ne aducem aminte că toate manevrele şi contorsiunile mentale şi morale pe care le-am evocat au un scop comun: de a ne dispensa de folosirea informaţiei şi în special de a-i lăsa pe alţii să o folosească, deci de a n-o lăsa să circule. Evident că, în această privinţă, minciuna simplă constituie mijlocul cel mai economicos. Oricât de plăcute şi ingenioase ar fi – de când lumea – figurile marelui balet uman al minciunii şi oricât de palpitant ar fi dansul menit să ascundă adevărurile, chiar şi atunci când ele sunt limpezi ca lumina zilei, trebuie să recunoaştem că e mult mai comod să ne debarasăm pur şi simplu de adevăr, înainte ca el să devină cât de cât vizibil. Ideologiile, reaua-credinţă sunt soluţii complexe, costisitoare în ce priveşte energia, timpul şi chiar inteligenţa. Utilizarea lor nu se justifică deci decât în cazul în care minciuna pură eşuează. Iar acest eşec este de altfel cu mult mai puţin frecvent decât insinuează adepţii subtilităţilor superflue.”

“Ce este o ideologie? Este o întreită dispensă: dispensă intelectuală, dispensă practică şi dispensă morală. Cea dintâi constă în a reţine din realitate numai elementele favorabile tezei pe care o susţii, ba chiar a inventa această realitate, negându-le pe altele, omiţându-le, trecându-le cu vederea ori împiedicând accesul la ele. Dispensa practică suprimă criteriul eficacităţii, elimină valoarea oricărui contraargument. Una dintre funcţiile ideologiei este şi fabricarea explicaţiilor care o absolvă. Cîteodată, explicaţia se reduce la o pură afirmaţie, la un act de credinţă. […] Majoritatea [ideologilor] ajung la raţionarea iraţională cunoscută sub numele de ‘limbă de lemn’. E clar că orice ideolog crede (şi reuşeşte să-i facă şi pe alţii să creadă) că el deţine un sistem explicativ global, fondat pe probe obiective. […] În nici un caz ideologia nu relevă distincţia dintre adevăr şi fals. Ea este un amestec indisociabil de observaţii şi fapte parţiale, selecţionate în numele unei cauze, şi de judecăţi cu valoare pasională, manifestări de fanatism şi nu de cunoaştere lucidă. […] Dacă vom considera că ideologia are, poate, ca principală caracteristică impermeabilitatea la informaţie, vom observa că acoperirea ideologică (‘enrobage’ e un termen vamal: ambalarea unor obiecte într-un fel special, disimularea lor sprea a scăpa controlului, n.tr.) imunizează constelaţii întregi de credinţe contra atingerii realului, aproape în toate domeniile gândirii şi activităţii umane.”

“Forţa ideologiei se sprijină şi pe lipsa de curiozitate a oamenilor faţă de fapte. Atunci cînd primim o informaţie nouă, noi ne întrebăm imediat dacă ea va întări ori va şubrezi sostemul nostru obişnuit de gândire; preponderenţa ideologică nu s-ar putea explica însă dacă am fi într-adevăr animaţi de nevoia de a cunoaşte ceva nou, de a explora alte posibilităţi şi unghiuri de vedere, de a ne abate cât de cât de la confortul organizării noastre psihice. Nevoia de linişte şi de siguranţă mentală este foarte puternică. Ideile care ne interesează cel mai mult nu sunt ideile noi, ci ideile cu care ne-am obişnuit. […] Să recapitulăm cvadrupla funcţie a ideologiei: ea este un instrument al puterii; mecanism de apărare împotriva informaţiei, pretext de a te sustrage moralei, aprobând răul cu bună ştiinţă şi mijloc de a anula criteriul experienţei, adică de a elimina (ori a suspenda la nesfârşit) criteriile de reuşită şi eşesc.”

Françoise Thom, Limba de lemn, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, 1993

Prezentare pe ultima copertă:

“În vremurile noastre ar fi comod să înţelegem limba de lemn ca pe un mecanism pus în aplicare, prin urmare posibil a fi întânit doar în regimurile totalitare, şi în special în comunism. Cum noi nu ne mai aflăm într-un regim totalitar iar comunismul pare definitiv depăşit, s-ar părea că subiectul acestei cărţi nu ne mai vizează decât indirect. Numai că situaţiile critice cauzate de practicarea limbii de lemn nu încetează să apară. Doar ni s-a propus imediat după revoluţia din decembrie ’89 să intrăm într-o nouă etapă a ‘dezvoltării’ ţării noastre, cea a ‘comunismului cu faţă umană’. Sau ni s-a sugerat că dacă încercăm să ne înţelegem trecutul recent, ceea ce ne-ar permite să vedem de ce au atâta priză la public foştii activişti de partid, adică neocomuniştii, nu ne mai putem adapta la prezentul ‘democratic’, orbiţi fiind în încercarea de a rezolva nişte probleme ce sunt deja depăşite odată cu revoluţia, nu? Iar exemplele folosirii limbii de lemn în continuare pot fi multiplicate. Atunci limba de lemn nu este numai de domeniul trecutului, unul mort şi îngropat, ci al unui trecut care încă ne bântuie. Ea e un strigoi care încă ne stăpâneşte şi de care nu ne putem elibera decât dacă îl înţelegem.”

Trei citate

“Ideologia nu are nici o putere asupra realului, în afară de a-l distruge; ea trebuie deci să găsească alte forme de exteriorizare; acesta este sensul luptei triple pe care o duce limba de lemn, împotriva faptelor, împotriva trecutului, împotriva oamenilor. Prin limba de lemn, puterea ideologică devine un fenomen, în timp ce ideologia nu este decât neant. Datorită ei, ea asediază societatea dintr-un capăt într-altul; datorită ei, ea reuşeşte să transforme în atuuri eşecuri care ar antrena ruina oricărui alt regim.”

“Limba de lemn stă în calea constituirii Eului şi în alt mod: ea face tabu memoria. Vai de cel care relevă variaţiile şi contradicţiile liniei; pentru a trăi liniştit, trebuie să ştii să uiţi. Limba de lemn împiedică formarea unei conştiinţe istorice şi a unei conştiinţe individuale, făcînd memoria în acelaşi timp periculoasă şi dureroasă; periculoasă pentru că fiecare consemn se vrea definitiv, la ordinea zilei de la începuturi, şi pentru a pune aceasta la îndoială înseamnă a comite un act de disidenţă; dureroasă pentru că fiecare a comis în existenţa sa publică o laşitate sau o josnicie tocmai cu ajutorul limbii de lemn şi pentru că, în consecinţă, amintirea poate atrage dezgustul de sine.”

“În ciuda deghizării ei în cuvinte şi în propoziţii, ea nu mai este o limbă; nu mai găsim în ea nimic din ceea ce constituie limbajul, nici libertatea de a alege cuvintele şi ideile, nici prezenţa unui subiect, nici notaţia timpului, nici un raţionament de formulat, nici un sens de exprimat. După ce a fost posedat de ideologie, limbajul nu mai este decît umbra lui însuşi. Şi totuşi, această umbră merita să fie studiată îndeaproape, căci prin ea atingem ideologia şi modul său de acţiune asupra lucrurilor. Exemplul limbii de lemn arată cum un neant, o voinţă de distrugere goală pot ajunge să demoleze un obiect solid clădit cum e limba, singurul obiect pentru care uzul nu este sinonim cu uzura, ci dimpotrivă. […] Pentru a respinge tentaţiile ideologiei şi a pune capăt fluxului malefic al limbii de lemn, trebuie să ne resemnăm a admite că înţelegerea nu este niciodată decât locală, că există teorii puţin interesate de practică şi că în sfârşit cel care gândeşte cu adevărat trebuie de asemeni să aleagă cuvintele pentru a-şi formula gândirea. După acţiunea debilitantă a ideologiei, disciplina lucrurilor pare dură; dar ne vom aduce aminte că o lume în care mai rămân încă multe de descoperit este infinit preferabilă unui univers despre care s-a spus totul.”

Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, 1993

Wikipedia: “Drumul către servitute este principala lucrare a lui Friedrich Hayek. În această lucrare Hayek argumentează împotriva oricărei forme de totalitarism (‘nazism’, ‘fascism’, ‘comunism’, etc). Cartea a fost scrisă în perioada în care Hayek era profesor la Cambridge University, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi are în vedere mai ales perioada Primului Război Mondial, în primul rând sub aspect ideologic. Drumul către servitute este continuarea unui articol din 1938 şi care avea în prim plan abuzulul şi declinul raţiunii. […]

Chiar dacă lucrarea a fost scrisă într-un sistem de referinţă englez, la momentul respectiv, a fost foarte bine primită în America. Prima recenzie a cărţii, scrisă de Max Eastman, în America a fost publicată în Reader’s Digest. Urmarea acestui rezumat a fost o serie de conferinţe reuşite şi apreciate în America. În Anglia a fost primită total opus, Hayek fiind discreditat profesional complet, chiar dacă la mijlocul anilor 1940 era alături de Keynes principalul economist combatant în combaterea economiei planificate.”

Trei citate

“Este probabil destul de adevărat că marea majoritate a indivizilor sunt rareori capabili să gândească independent, că în mai toate problemele ei acceptă opinii pe care le găsesc gata confecţionate şi că vor fi la fel de mulţumiţi dacă se nasc cu, ori sunt împinşi cu sile spre, un set de valori sau altul. Probabil că în orice societatea libertatea de gândire va avea o semnificaţie nemijlocită doar pentru o minoritate restrânsă. Dar aceasta nu înseamnă că oricine este competent ori s-ar cuveni să aibă puterea de a selecţiona pe aceia cărora urmează să le fie rezervată această libertate. Cert e că ea nu justifică prezenţa trufaşă a nici unui grup de oameni de a monopoliza dreptul de a stabili ce s-ar cuveni să gândească sau să creadă oamenii. […]

Această interacţiune a indivizilor posedând cunoştinţe diferite şi opinii diferite constituie viaţa gândirii. Dezvoltarea raţiunii este un proces social bazat pe existenţa unor astfel de deosebiri. Esenţa sa este că rezultatele lui nu pot fi prezise, că nu putem şti care opinii vor sprijini dezvoltarea şi care nu – pe scurt, că dezvoltarea nu poate fi guvernată de nici una dintre opiniile pe care le profesăm acum, fără ca, prin aceasta, să nu o limităm. A planifica sau a ‘organiza’ dezvoltarea minţii sau, într-un cuvânt, progresul în general, este o contradicţie în termeni. Ideea că mintea omenească ar trebui să-şi controleze ‘conştient’ orice, cu procesul interpersonal căruia îi este datorată această dezvoltare. Încercând să îl controlăm, nu facem decât să stabilim limite dezvoltării sale şi trebuie, mai curând sau mai târziu, să producem o stagnare a gândirii şi un declin al raţiunii.

Tragedia gândirii colectiviste este că, deşi ea porneşte cu intenţia de a acorda rolul suprem raţiunii, sfârşeşte prin a distruge raţiunea deoarece concepe în mod greşit procesul de care depinde dezvoltarea raţiunii. Se poate spune, într-adevăr, că paradoxul tuturor doctrinelor colectiviste şi al pretenţiei lor la control ‘conştient’ sau la planificare ‘conştientă’ constă în faptul că ele duc în mod necesar la pretenţia ca mintea unui anumit individ să devină regula supremă – în vreme ce numai o abordare individualistă a fenomenelor sociale ne permite să identificăm forţele superindividuale care călăuzesc dezvoltarea raţiunii. Individualismul este astfel o atitudine de umilinţă în faţa acestui proces social şi de toleranţă a altor opinii şi este exact contrariul acelei rătăciri intelectuale care se află la originea cererii ca procesul social, în ansamblul său, să fie erijat.”