Posts Tagged ‘Crestin’

Concursuri Thymos – 3 ani

4 Ianuarie 2009

La Concursurile Thymos – 3 ani (Aniversar, Decembrie, Special, Plus, Surpriză), lansate la 1 decembrie 2008 pe site-ul de puzzle cultural Thymos, au participat 137 de persoane, dintre care 100 au participat doar la un concurs.

La Concurs Thymos Aniversar au fost propuse cele mai multe răspunsuri: 121.

Iată cîteva citate despre cultură oferite ca răspuns:

Cultura este ceea ce ar avea măcelarul dacă ar fi chirurg. (Mary Pettibone Poole)
Cultura nu înseamnă să citeşti mult, nici să ştii multe, înseamnă să cunoşti mult. (Fernando Pessoa)
Cultura este strigătul oamenilor în faţa destinului. (Albert Camus)
Cultura înseamnă să ştii ce s-a spus şi ce s-a gândit mai bun şi valoros în lume. (Matthew Arnold)
Cultura e o forma de viata prin care o colectivitate umana isi exprima forta creatoare. (Marin Preda)
Cultura este acordul tacit de a lăsa mijloacele de subzistenţă să dispară în urma scopului existenţei. (Karl Kraus)
Cultura nu e decât valorificarea experienţelor sufleteşti şi organizarea lor independentă de celelalte valori (economice, politice, d.ex.). (Mircea Eliade)
Cultura este cam tot ce facem şi maimuţele nu fac (Lord Raglan)
Cultura este sau ar trebui să fie o anumită formă de a iubi lumea şi de a spera. (Octavian Paler).
Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu ştie să citească, ci va fi cel care nu ştie să înţeleagă. (Alvin Toffler)
Cultura nu este urmare a şcolii, ci a dorinţei de o viaţă de a o dobândi. (Albert Einstein)
Nu trebuie să te apuci să arzi cărţi pentru a distruge o cultură. Ajunge să faci lumea să nu le mai citească. (Ray Bradbury)

Concurs Thymos Decembrie – iată care au fost cei mai menţionaţi creştini din secolul XX:

Maica Tereza (20)
Ioan Paul al II-lea (15)
Richard Wurmbrand (11)
Billy Graham (8)
Dumitru Stăniloae (7)
Martin Luther King (6)
C.S. Lewis (6)
Dietrich Bonhoeffer (4)

Concurs Thymos Special – De ce ne uităm la filme?

– Ne uităm la filme «pentru a uita că realitatea nu e un film. Iar atunci cînd ni se pare că este, o supradoză de filme stă, adesea, la originea acestei constatări». Nu mai avem timpul necesar de citit .

– Dacă este o comedie mă relaxez, râd, mă îndepărtez de problemele zilnice. Dacă este SF mă face să îmi închipui alte lumi, alte acţiuni, mă interpun în lumea celor din film, mă face să mă gândesc la o viaţă mai bună.Cele de acţiune îmi produc fiori, parcă aş fi în pielea personajelor, mă gândesc ce aş face în locul lor. Cele de ştiinţă,cu descoperiri, cu animale şi plante sunt cele pe care le urmăresc cel mai des, ai ce să înveţi din ele, te relaxează complet, te binedispun, este dorinţa de linişte cât ţine filmul, este dorinţa de a ajunge în faţa televizorului sau ecranului de a vedea ceva interesant, din viaţa reală, trecută şi prezentă. Sunt un bun prilej de a ieşi şi a te relaxa în oraş cu prietenii.

– Suntem mici şi ne considerăm nesemnificativi. Am vrea să cuprindem lumea cu braţele, să o strângem la piept şi din cauza că nu ne ştim controla emoţii, puteri, gânduri, riscăm să o sugrumăm. Dar… să fim sinceri: nici nu avem curaj să o strângem la piept. Ne e frică să o iubim pentru că s-ar putea să ne simţim chiar bine. Iar atunci când omului îi este bine, el fuge. De asta ne uităm la filme: avem senzaţii puternice, lumea parcă e a noastră, suntem curajoşi în faţa ecranului (doar cel din televizor nu face cum trebuie) şi, la sfârşit, nici nu trebuie să fugim: se sfârşeşte fantezia înainte să apucăm să devenim laşi.

– Cinematografia reprezintă calea cea mai accesibilă de a evada din cotidian şi de a intra într-un alt tărâm, cel al poveştii, al irealului. Aici poti fi oricine vrei tu, trebuie doar să-ţi laşi spiritul liber să plutească şi poţi deveni Matrix sau Highlander sau poliţistul Columbo… totul depinde de imaginaţia ta şi de puterea de a te desprinde de ”aici” pentru a fi “acolo”, de a te transforma din spectatorul static într-un personaj de acţiune. Vizionarea unui film reprezintă o formă de relaxare dar şi un mod de a învăţa ceva (şi mă refer la documentare, la filmele cu subiect istoric sau filme-autobiografii ). Pe bună dreptate, cinematografia reprezintă a şaptea artă.

– Pentru a ne destinde şi a ieşi din greutăţile vieţii de zi cu zi.

– Ca să trăim imposibilul, ce nu ne e dat să experimentăm, cel puţin nu imediat. Ca să preluăm atitudini, să ne lăsăm emoţionaţi, să descoperim încă o dată lucrurile care ne enervează, care ne provoacă indignarea şi împotriva cărora am vrea să luptăm, ca să ne speriem uneori cu filmele de groază, ca să vedem unde ne sunt limitele, ca să facem parte şi dintr-o altă lume care nu este cea cotidiană. Pentru că avem nevoie să trăim anumite stări de spirit şi sentimente împrumutate sau prin intermediul unor personaje. Ca să ne dovedim că alţii poate trec prin chestii mai grele sau că totul se poate sfârşi cu bine. Sunt atâtea motivele pentru care ne uităm la filme… Unii îşi înlocuiesc viaţa reală cu filmele, unii le trăiesc cu intensitate, alţii doar se relaxează în faţa ecranului. Ne uităm la filme, pentru că e forma de imaginaţie cea mai la îndemână, pentru că avem nevoie de ficţiune şi pentru că o acceptăm binevoitori în vieţile noastre.

– Pentru că filmele reprezintă desprinderea de realitate, acolo găsim eroi perfecţi, finaluri fericite, poveşti adevărate (sau cel puţin inspirate din realitate), şi a căror acţiune a fost proiectată pentru „entertainment”. Filmele ne atrag, ne relaxează şi ne ţin lângă televizor până aflăm finalul.

– Singurul motiv pentru care mă uit la unele filme e pentru că mai evadez din cotidian, nu pot spune din realitate, unele filme sunt rupte din realitate, sau nu prea ştiu ce să fac cu puţinul timp liber.

– Pentru că teatrul e cronofag şi pentru completitudinea jocului imagistic al fiecărei pelicule.

– Ne uităm la filme pentru că ne identificăm cu unele personaje, pentru că deseori ne dorim să avem ceea ce au ei… şi pentru că aşa considerăm că ne putem petrece timpul liber… depinde de gust acum….

– Pentru că există în viaţa fiecărui om anumite aspecte neexplorate pe care doar într-un film le regăseşte (un lucru pe care visează să îl facă dar îi este foarte greu să îl îndeplinească, o casă pe care şi-ar dori să şi-o cumpere dar nu şi-o permite, un bărbat frumos, o fată frumoasă care în viaţa reală nu îi “vrednicesc” cu privirea, o carieră de succes, locuri şi locaţii în care nu reuşesc să ajungă sau, în cazuri fericite, unde îşi permit să meargă şi după cele văzute la televizor, într-un anumit film, încep demersurile necesare pentru a ajunge acolo etc, etc.

– Pentru că avem nevoie în viaţa noastră de lucruri ireale care în filme pot exista în mod cert, pentru că în film putem contura la nesfârşit creativitatea memoriei noastre şi pentru că în peliculă, şi doar acolo, putem fi regizorii propriei vieţi, cunoscându-ne astfel viitorul (adică finalul filmului).

– 1- încă din copilărie cultivam acest obicei – de ce ne uităm la Tv (în general) şi la filme (în particular – desene animate) în copilărie? Pentru că în acea perioadă percepţia vizuală avea mai multă semnificaţie decât cea auditivă; pentru că prin modul în care sunt realizate emisiunile Tv se realizează o puternică atragere a atenţiei copilului (care astfel se uită „vrăjit” la Tv); pentru că de multe ori părinţii preferau să lase micuţii copii în faţa Tv pentru a obţine un timp de relaxare şi linişte acasă; 2 – filmele prezintă scenarii de viaţă în care ne putem găsi un loc prin proiecţia în cadrul acţiunii astfel încât putem iubi, lupta, putem să ne răzbunăm sau putem să evadăm – depinde de scenariu – sau putem participa la evenimente inaccesibile nouă în viaţa reală; 3 – prin vizionarea filmelor se poate produce un consum emoţional de tip cathartic important (vezi pasiunea feminină pentru telenovele); 4 – pentru că avem puţină imaginaţie ca metode alternative de a ne petrece timpul liber; 5 – pentru că acest tip de petrecere a timpului liber este compatibil cu tendinţa sendentară a generaţiei noastre.

– Ne uităm la filme pentru a avea parte de lucruri noi, într-o limbă nouă (de ce nu?), imagini de vis, muzică de nota 10, pentru a ne destinde, a ne încărca bateriile.

– Sunt mai multe motive pentru care oamenii se uită la filme: – unii pentru că se plictisesc; -unii pentru că vor să înveţe ceva din film (nu ştiu de fapt dacă mai sunt care chiar se uită gîndindu-se la asta); – unii pentru că au auzit că e fain un anumit film; -alţii doar pentru că se uită şi alţii.

– Ne uităm la filme în speranţa că vom putea învăţa ceva, cât de mic, din ele. De multe ori, după ce vedem un film, conştientizăm unele lucruri pe care până în momentul de a vedea filmul nu le-am conştientizat, ele părânduni-se banale.

– Uneori, ne uităm la filme pentru că “nu avem timp” să citim cărţi. Însă, de foarte multe ori, alegem filmele pentru a sesiza aspectele subtile ale vieţii (identificându-le cu propria experienţă), pentru comicuri de situaţie, pentru că te regăseşti pe tine însuţi într-un personaj, pentru că, disperat, cauţi confirmări ale propriilor gânduri şi idei în replici, poveşti şi oameni.

– Mă uit la filme pentru că arta, în genere,arta cinematografică, în particular, este una din forme ale cunoaşterii, cunoaşterea fiind unul din instinctele de bază ale Omului. Un film artistic de calitate, de exempu, de 1 oră şi jumătate, te poate ajuta să descoperi, uneori, adevăruri pentru descoperirea cărora este nevoie să trăieşti o viaţă. Aparent accesibil oricărui spectator, arta filmului cere, totuşi, de la el o anumită pregătire, privind limbajul cinematografic. Un curs de Istoria cinematografiei, pe viu, cu comentarii ale specialiştilor şi cu demonstraţii de filme, la TVR Cultural, să zicem, ar fi foarte util.

– Lumea filmelor, la fel ca cea virtuala, a devenit, aş spune, o a 4-a dimensiune a lumii noastre de astăzi. În cel mai îndepărtat colţişor de junglă, în cocioabe sărăcăcioase din India până în îndepărtata Africa, găseşti instalaţii improvizate de captare TV sau proiectare filme, „cinematografe” în miniatură în faţa cărora stau înghesuiţi şi nemişcaţi zeci, sute de localnici. Filmele, cu poveştile şi aventurile lor surprinzătoare, cu multitudinea de personaje cu care te poţi identifica şi oferindu-ţi ocazia unică de a călători în numeroase locuri, fără să faci un pas măcar, devin foarte repede ca un narcotic pentru mulţi. îţi oferă evadarea din realitatea care poate fi cenuşiul unei mahalale din lumea a treia sau rutina şi materialismul dintre fiarele şi betonul unui megacity modern. Îţi dăruiesc pe un preţ de nimic uitare, emoţii, adrenalină, ceva de care să te agăţi într-o tendinţă mondială de continuă şi rapidă schimbare, într-o viaţă tot mai lipsită de valori şi mai cuprinsă de relativism. Filmele devin un fel de poveşti ale adulţilor cu care îşi adorm dezamăgiri, neîmpliniri, vise fără şanse sau în care îşi cuibăresc refulările, maniile ascunse, tendinţe din ce în ce mai ciudate. Faptul că sunt atîţia consumatori de pelicule violente, porno, horror mă sperie. Şi ele se înmulţesc iar industria prosperă. De când am vizionat unul dintre filmele premiate cu Oscar nu de mult – No country for old men, am început să-mi pun multe întrebări. A ajuns să se ridice la nivel de artă crima, alienarea, heroina şi chiar să fie recompensate, promovate oficial. Ne mai mirăm că un copil de nu ştiu unde îşi împuşcă jumătate dintre colegi şi apoi îşi ia viaţa, că un tânăr terorist şi-a confecţionat bomba inspirat dintr-un film şi că mulţi ies ca programaţi din faţa ecranelor mergând să facă ceea ce tocmai au văzut. Mi-ar plăcea să fiu optimistă, să spun doar vorbe bune despre această artă, cinematografia, să afirm că filmele inspiră, bucură, aduc doar speranţă şi echilibru în societatea noastră. Dar în ultimul timp nu mai pot spune asta.

Creştinul şi politica (1)

29 Mai 2008

Acum cîteva zile am primit un comentariu care m-a provocat să acord atenţie subiectului anunţat.

“Buna seara, Vad ca aveti ati postat o serie de „electorale” care ma ajuta sa fac legatura cu ce ma framanta pe mine. In urma citirii unor comentarii al unui articol despre Peniel si Basescu am ramas cu o serie de nelamuriri, chiar si un gust amar. Mi-au placut replicile dvs. si de aceea vin pe blogul dvs cu framantarile mele legate de subiectul „crestinul si politica”. Ani de zile spatiul evanghelic/biserica evangh a stat mai mult ca un spectator in fata politicii, fata de implicarea sa in comunitate. S-a multumit sa analizeze, sa exprime nemultumiri si eventual sa se roage- caz fericit. Acum cand unii dintre crestinii evangh s-au implicat in politica s-au trezit ca biserica face pact cu lumea. Cum e posibil sa creada unii ca asa dintr-o data celor din partide li se vor aprinde beculetele ca nu mai trebuie sa fie corupti, ca trebuie sa fie cinstiti, ca trebuie sa aiba si un minim de frica de Dumnezeu?Poate ca e posibil ca istoria sa se repede si sa se trezeasca „Cir” de la sine…dar in mod firesc influenta vine din relationare (parerea mea, of course). Cu alte cuvinte as vrea sa spun ca in functiile din administrati tarii eu cred ca trebuie sa se ridice vocile celor integri/crestini verticali. Si oamenii astia convine sau nu unora , au nevoie de sustinere adik de voturi ca sa ajunga acolo. Sau exista alte cai ? nu-i cunosc pe cei care candideaza in orasele din vestul tarii. Mie mi-ar fi placut sa candideze un crestin evanghelic (practicant) si in orasul meu. Din pacate, va trebui sa asteptam alte alegeri. Astept si parerile dvs in acest sens, considerindu-le mai „autorizate” decat este a mea.”

Creştin evanghelic (practicant)

Iată o primă chestiune care mi-a atras atenţia. M-am întrebat, nu pentru prima oară, de ce cetăţenii evanghelicii ar prefera să acorde votul lor unui astfel de candidat. Ar trebui să aibă, de fapt, o astfel de preferinţă?

Ca unul care cunosc bine mediul confesional evanghelic (neo-protestant), îmi dau seama de anumite presupoziţii care însoţesc această chestiune. Aceste presupoziţii nu au un caracter unitar, ele sînt de diferite nuanţe, ba chiar antagonice.

Perspectiva ţine şi de concepţiile perioadei (post-decembriste) în care trăim, şi de mentalitatea care diferită chiar de la o regiune la alta. Îmi amintesc de un caz relatat acum vreo 10 ani de un pastor-profesor, de unde reieşea că a avea maşină străină, ca pastor, în Oltenia, are altă semnificaţie decît în Bihor. Nu e greu să ne închipuim de ce, zona Bihorului fiind mult mai bogată decît Oltenia.

La fel, dacă Timişoara e un centru multicultural şi polifonic din punct de vedere etnic şi confesional, nu e de mirare că există anumite gesturi ecumenice mai ales acolo şi mai puţin în alte zone ale ţării.

Atunci cînd ne întîlnim cu eticheta “creştin evanghelic”, avem percepţii nuanţate. Cel mai la îndemînă exemplu e următorul: evanghelici înseamnă, de obicei, baptişti, penticostali, creştini după evanghelie. Dar adventiştii? Dar carismaticii? Dar alţii?

Pînă şi termenul de evanghelic e mai puţin răspîndit în România, ca etichetă. Oamenii (ortodocşi) ne numesc mai degrabă “pocăiţi”, sau, cu o formulă indecentă, “sectanţi”.

Creştinul evanghelic însă poate fi doar un membru al unei biserici cu orientare neo-protestantă, nu neapărat un evanghelic care îşi asumă duminical (sau cotidian) manifestarea consecventă a doctrinei confesionale îmbrăţişate.

Aşadar, consider oportună adăugarea din paranteză, pentru a preciza că e vorba de un practicant. Aici însă ne lovim de clişeele pe care le avem despre ce înseamnă un creştin evanghelic practicant. Şi nu pot să nu amintesc o carte cu un titlu incitant: “Stop mersului la biserică”, în care ideea centrală (care coincide cu cea care mă frămîntă de mulţi ani) e că important nu e să MERGEM la biserică, ci să FIM o biserică. Implicaţiile sînt imense.

Deşi aş vrea să mai scriu încă cîteva pagini despre acest subiect important, mă opresc aici, pentru a încerca să fiu mai concret în continuare.

În functiile din administraţia ţării trebuie să se ridice vocile celor integri / creştini verticali

Da, sînt de acord cu această DORINŢĂ, însă nu sînt convins că dacă nu se întîmplă aşa rezultă implicit o situaţie dramatică.

Dacă am trăi într-o ţară cu majoritate musulmană, nu ar fi normal ca să fie musulmani în conducerea ţării? Nu-i aşa că şi între musulmani sînt oameni integri? Nu-i aşa că şi între evrei sînt oameni integri? Ceea ce încerc este să mut puţin discuţia din limitările religioase, pentru a sublinia existenţa unor norme morale ŞI în afara contextului creştin.

Competenţa este un criteriu important pentru administrarea unor resurse publice. Ce ne facem în situaţia în care avem aleşi integri, dar mai puţin competenţi? Integritatea lor ar trebui să îi determine să se retragă de pe poziţiile cîştigate?

Există chestiuni politice şi chestiuni tehnocratice în discuţia despre administrarea resurselor publice. Şi să nu uităm ce importanţă are IMAGINEA candidaţilor în mentalul colectiv. Ce să facem cu candidaţi integri şi competenţi, dacă nu şi-au cîştigat şi o imagine publică corespunzătoare?

Când unii dintre creştinii evanghelici s-au implicat în politică s-au trezit că biserica face pact cu lumea

Asta e o expresie care ne produce multă bătaie de cap. Cei care nu sînt obişnuiţi cu consistenta folosire a raţiunii şi a regulilor de exprimare stilistică mai bine ar cînta (în continuare) la acordoane şi mandoline decît să încerce să ne însoţească în discuţia noastră. Nu numai că îi va durea capul (şi pe ei), dar o să ne considere un fel de mutanţi care “despică firul în patru”.

La ce ne referim cînd folosim expresia: “implicare în politică”?

Ar merita făcut un eseu numai despre această chestiune, sau, şi mai focalizat, despre cum înţeleg pocăiţii această expresie. Evident, există diferite percepţii, precum există multă neglijenţă în folosirea acestei expresii.

În primul rînd, ar trebui să fim conştienţi că există diferite niveluri de implicare în politică. Putem spune despre cel care nu e membru într-un partid că nu e implicat politic? Faptul că eu am pus banner cu echipa lui Bolojan nu e un indiciu că m-am implicat în politică (cîteva zile)?

La un alt nivel: ce are de a face faptul că un creştin evanghelic este membru într-un partid, fără a candida la vreo poziţie publică, cu ideea de “implicare în politică”? Dar, mai ales, cu ideea că “biserica face pact cu lumea”?

Dacă un pastor e membru într-un partid, fără a face prea mare caz de acest lucru în public, cît de mare e “implicarea” lui în politică?

Dacă soţia lui face parte dintr-un alt partid, o fi bai?

Dacă un pastor este ales primar (Doamne-ajută! la unii, Doamne-ai-milă! la alţii!) şi trebuie să fie zi (şi noapte) la dispoziţia cetăţenilor (scuzaţi limbajul de lemn!), nu-i aşa că e diferenţă faţă de situaţia cînd ar fi doar consilier şi participă, o dată la o săptămînă sau două, la şedinţe?

Dar dacă candidează pentru preşedinţia ţării? Dar dacă e vorba de SUA şi nu de România?

A privi lucrurile într-un mod îngust (în clişee) ne provoacă, poate, comoditate intelectuală, dar ne privează de alternative care există sau, ATENŢIE!, pot fi (re)inventate.

A doua expresie care ne încurcă e: “biserica face pact cu lumea”. Pentru mine e o expresie cunoscută (din graiul lemnos al pocăiţilor), însă e la fel de ambiguă, mai ales pentru perioada campaniei electorale, precum cealaltă expresie.

În această expresie, “lumea” are o conotaţie negativă. O conotaţie atît de “neagră”, încît putea fi folosită expresia: “biserica face pact cu diavolul” – ceea ce ne-ar fi iscat imediat o atitudine de reţinere faţă de această formulă, ne-am fi gîndit, INSTINCTIV, că e prea dură..

Din nou, putem să facem un exerciţiu de ierarhizare a semnificaţiilor diferite pe care le poate avea această expresie (în funcţie de presupoziţiile ideatice şi contextul exprimării):

Faptul că un evanghelic (practicant sau mai puţin practicant, a nu se confunda cu: “merge la biserică în fiecare duminică”) e simpatizant al unui partid sau al unui candidat (precum Ilie Bolojan, cum e cazul meu) implică faptul că se creează o legătură inoportună între mediul religios şi cel politic-administrativ?

Dacă pastorul susţine un candidat (cu ani în urmă îl găsisem pe Paul Negruţ pe lista de susţinere a lui Mugur Isărescu), de unde rezultă că “biserica face pact cu lumea”?

Biserica poate face pact cu lumea şi ÎN AFARA perioadei electorale, care nu ţine prea mult…

Nu politica e curvă, oamenii care se “prostituează” îi fac pe atîţia să fie reţinuţi faţă de politică…

Nu justiţia e coruptă, ci oamenii aduc corupţie în actele de justiţie şi împut societatea…

Dar dacă un partid are un program consistent ŞI oameni integri, competenţi, cu popularitate în rîndul electoratului, de ce ar fi un lucru nepotrivit ca un pastor ŞI biserica lui să susţină un astfel de partid (într-o anumită campanie electorală)?

Doar pentru că altădată s-au ticăloşit alţii?

Chestiunile de mai sus ar fi trebuit, de fapt, abordate ÎN CADRUL comunităţii de credincioşi. Mai puţine acordeoane, mai multe “neoane”! – iată un slogan cu care aş putea candida. La ce funcţie? Hm… Aş începe cu… Control Tehnic de Calitate al exprimării gramaticale…

Ca să extind cîmpul discuţiei: Doar pentru că doctorul renumit din localitate e afemeiat, o să mergem în altă localitate cu copilul bolnav, la un doctor pocăit?

Chestiunea moralităţii trebuie abordată cu înţelepciune, nu cu îngustime. Şi să nu uităm că nu toţi sîntem chemaţi să avem vocaţia lui Ioan Botezătorul sau a lui “Isus cu bici”.

Biserica ca spectator civic

Puţine lucruri îmi provoacă atîta durere precum această chestiune:

Ani de zile spatiul evanghelic/biserica evangh a stat mai mult ca un spectator in fata politicii, fata de implicarea sa in comunitate. S-a multumit sa analizeze, sa exprime nemultumiri si eventual sa se roage – caz fericit.”

Biserica a fost şi spectator cultural, nu numai civic. Nu de puţine ori s-a transformat într-un ghetou confesional (filmele care surprind colectivităţile şi mentalităţile evreieşti arată avantajele şi dezavantajele unei astfel de situaţii).

Aflîndu-ne însă acum în faţa chestiunii electorale, trebuie să reţinem faptul că asistăm, de cîţiva ani, la un fenomen interesant: implicarea evanghelicilor în politică.

Pe blogul România Evanghelică am postat o listă: Evanghelici în campania electorală.

În primul rînd avem nevoie de informaţii, apoi de comentarii.

Chestiunea ghetoizării comunităţilor evanghelice e un subiect amplu, însă acum putem să conştientizăm faptul că ducem lipsă de mijloace de informare şi de spaţii de dezbatere.

Nu avem reviste, site-uri, bloguri care să ofere suficiente informaţii şi care să creeze un orizont de dezbatere.

Pe de altă parte, evanghelicii deveniţi persoane publice sînt foarte ocupaţi şi, din cîte observ eu, nu destul de disciplinaţi ca să asigure şi circulaţia informaţiilor, astfel că ar fi nevoie între ei şi enoriaşi să fie diverse straturi de conexiune, oameni potriviţi la locul potrivit etc. De multe ori ajungem să ne exprimăm opinii în spaţiul public fără să avem suficiente informaţii despre ce au făcut sau nu au făcut persoanele cunoscute la care ne referim.

Închei aici acest prim episod, exprimîndu-mi mulţumiri la adresa persoanei care m-a provocat să aştern aceste gînduri, şi, desigur, mulţumiri celor care le-au citit cu atenţie (şi vor participa la discuţii).

Decalogul neîmplinirii sau Calea creştinului ratat

13 Aprilie 2008

Să trăieşti liniştit cu ce ai şi să nu conştientizezi că nu e nici un lucru pe care să nu-l fi primit.
Să-ţi fie îngăduite toate lucrurile şi să nu pricepi că nu toate sunt de folos.
Să prăznuieşti praznice şi să nu dezlegi lanţurile răutăţii.
Să păzeşti cu sfinţenie toate poruncile şi să te întristezi când mai ai ceva de împlinit.
Să ţi se fi dat mult şi să trăieşti ca şi cum ţi se cere puţin.
Să fii cetate pe munte şi să-ţi doreşti valea.
Să cunoşti Scripturile, dar nu pe Domnul lor.
Să crezi fără să întrupezi.
Să ştii cine are cuvintele vieţii şi să fii încruntat că învăţătura e prea tare.
Să contabilizezi numărul ispitelor învinse şi să uiţi să te bucuri că eşti scris în Cartea vieţii.