revist@ – Supliment toamna 2008

revist@ este un grupaj săptămînal din principalele reviste culturale realizat de Alin Cristea începînd cu 1 martie 2002, grupaj trimis prin email, gratuit, la peste 1.000 de abonaţi.

Pentru a vizualiza selecţiile dintr-o anumită publicaţie, apăsaţi pe numele ei.

Idei în dialog – Nr. 9, 10, 11
Dilemateca – Nr. 9, 10, 11
Orizont – Nr. 9, 10, 11
Timpul – Nr. 9, 10, 11
Cuvântul – Oct, Dec
Tribuna – Nr. 146, 147, 149
Acolada – Nr. 13, 14
Steaua – Nr. 11-12
Familia – Nr. 9, 10
Apostrof – Nr. 9
Noua literatură – Sep-Oct
IDEA – Nr. 29
Secolul 21 – Nr. 1-6 / 2008

Idei în dialog
Nr. 9 (48), septembrie 2008
www.ideiindialog.ro

Rusism şi rasism – Traian Ungureanu

“După o săptămînă, în care blindatele ruseşti au curăţat Georgia de instalaţii militare, au distrus căile de comunicaţie cu porturile de la Marea Neagră, au rupt populaţia şi economia georgiană de legăturile cu Vestul şi s-au fixat la 50 de kilometri de Tbilisi, toată lumea, mai puţin nerezonabilii preşedinţi ai Georgiei, Poloniei, Ucrainei şi statelor baltice, a conchis satisfăcută că aşa arată pacea. Acordul semnat sub presiune de Saakasvili şi cu zîmbetul pe buze de Dmitri Medvedev, păpuşa ventrilocă manevrată de Putin, a devenit noua constituţie de facto a statului georgian sub ocupaţie rusă. Violenţa de stat rusă a fost acceptată şi legitimată. 50 de ani de discurs democratic occidental se încheie, astfel, cu o capitulare deghizată savant în faţa realismului violent rus. Un stat independent poate fi invadat, subjugat şi divizat de un stat agresor. Modificarea frontierelor nu e admisă sau recunoscută în drept, dar e posibilă şi poate rămîne nesancţionată în fapt.”

“Presiunea rusă n-a fost niciodată un anexionism clasic. Spre deosebire de alte imperialisme, expansiunea rusă are loc în numele unei anume filozofii naţionale supreme. Rusia practică imperialismul, dar urmăreşte rusismul (şi cu atît mai penibilă e performanţa ‘studiile coloniale’occidentale care ignoră Rusia şi rusismul, cele mai grave şi extinse cazuri de colonialism cunoscute în istorie). Rusismul nu e simpla ocupaţie, însoţită de jaf şi impoziţie politică. Rusismul e rasismul care miceşte deopotrivă polonezi turbulenţi, declasează gruzini şi ceceni, vede în români un neam imprecis şi inferior, îi refuză existenţial pe ucrainieni, face din baltici popoare fără rost şi consideră că toate aceste neamuri întîmplătoare sînt rusificabile. Atît de înrădăcinată e această convingere ultimă în rolul istoric mesianic şi în obligaţia aproape divină a expansiunii prin rusificare, încît formele politice au o importanţă minoră. Asta îl explică şi pe Dostoievski, geniul spiritual care n-a încetat vreodată să fie un mistic al rusismului, şi pe soljeniţîn, titanul anticomunist de viziune prorusistă.”

Cu sfială, pe becuri călcînd – Dan C. Mihăilescu

“Într-un climat viciat de fiere, dezbinări, uri spumegoase, valuri de calomnii şi practici scatofage, năvălind deopotrivă asupra vieţii religioase (cazul Corneanu) şi a instituţiilor culturale (demenţiala tentativă de linsaj mediatic la care a fost supusă în august conducerea Institutului Cultural Român), Andrei Pleşu s-a văzut la 60 de ani directorul Institutului de Istorie a Religiilor! Fie şi numai interimar, după voia d-sale.”

“Numai auzind formula ‘religie şi modernitate’ simţi cum foşgăie şerpărimea riscurilor, bârfelor, răstălmăcirilor şi proceselor de intenţie. N-a fost el ditamai Mircea Eliade scutit în ţară şi-n exil de acuzaţiile de leznaţiune şi trădare a ortodoxiei, cum că, în numele obiectivităţii istorico-ştiinţifice, a pus pe acelaşi plan toate religiile, în dauna uneia sau alteia, acordînd o atenţie egală polinezienilor şi creştinilor, budismului, shintoismului şi iudaismului, darămite un institut condus de Andrei Pleşu!”

Alexandr Soljeniţîn: linia dinăuntru – Roger Scruton

“Alexandr Soljeniţîn a îmbinat, asemeni lui Feodor Dostoievski şi Lev Tolstoi, înzestrarea prozatorului cu statura şi ambiţiile unui profet. Poate, ca autor de ficţiune, nu s-a ridicat la nivelul scriiturii celor doi, însă el a fost egalul lor în ceea ce priveşte înţelegerea răului şi manifestarea lui colectivă. Mai mult, monumentul său literar – Arhipeleagul Gulag – a fost o întreprindere aproape miraculoasă, date fiind împrejurările în care a fost strînsă şi prelucrată informaţia şi ţinînd seama de piedicile ivite în calea publicării acestei opere.

Se cuvine să afirmăm că cele trei volume ale Arhipeleagului Gulag au contribuit, mai mult decît orice altă scriere, la năruirea opiniei că sistemul comunist ar fi fost acceptabil dacă natura sa nu ar fi fost pervertită de Stalin. Soljeniţîn a arătat felul în care, o dată cu anularea responsabilităţii, suprimată de Lenin în 1918, şi în condiţiile în care societatea a fost obligată să urmărească un singur scop, cu toate instituţiile unite în marşul progresului colectiv, nu ‘coruperea’ este cea care duce la triumful răului. Împrejurările sînt cele care asigură dominaţia răului, întrucît nimic nu-l împiedică.”

Pledoarie pentru dreptul de a ofensa – H.-R. Patapievici

“Teza pe care o susţin împotriva regulii ‘don’t be judgmental’ este că dreptul la critică trebuie să fie neîngrădit, iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie să poată fi în vreun fel limitată. Dar, dacă admitem dreptul la critică nelimitată, trebuie atunci să admitem şi dreptul la existenţă al discursurilor ofensatoare. Dără acest drept nelimitat la critică, nu există nici progres moral, nici progres intelectual. Costul progresului moral şi intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazează pe conformism. Totul trebuie să paotă fi supus criticii, inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e preţul pe care trebuie să-l plătim. Teza mea este că, de dragul libertăţii, al autenticităţii şi al progresului intelectual, trebuie să apărăm dreptul la existenşţă al discursurilor ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru alţii, ci mai ales pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobăm, ci în special la adresa valorilor pe care le preţuim.”

Idei în dialog
Nr. 10 (49), octombrie 2008
www.ideiindialog.ro

Visul acum, coşmarul mai tîrziu – Traian Ungureanu

“Românii nu vor sau nu pot să înţeleagă adevărurile fundamentale care operează într-o economie deschisă. Mistica aşa-zisei creşteri economice a fost propagată intens de guvern, dar a prins, în mare parte, pe fundalul unei naivităţi fondate, foarte probabil, în deceniile de planificare comunistă închisă. Ata înseamnă, pur şi simplu, că mari mase de oameni nu îşi pot pune în mod raţional probleme financiare şi economice. Definiţia banului e restrînsă şi limitată aproape exclusiv la consum. Filozofia economiilor şi a investiţiei care a atins dimensiuni populare în societăţile de capitalism pur e aproape absentă în România. Mai mult, consumul nu ridică nici o dilemă şi sute de mii de români, atraşi de o propagandă bancară inadmisibilă, au devenit rapid prizonieri ai creditului. În aceste condiţii, aproape nimeni nu remarcă natura vulnerabilă a faimoasei creşteri economice româneşti. Susţinerea curbei de creştere economică vine din doar două izvoare: consumul pe credit şi investiţiile directe de capital străin. Ambele sînt limitate. Consumul pe credit a încălzit static economia şi a provocat o creştere cifrică de imagine care nu are, însă, nici o legătură cu economia reală.”

“Litoralul reţine sinistru şi muzeal ruina socialistă a betoanelor, mirosurilor şi sindicalismului rînced al anilor ’80. De la un cap la altul pubelă a dejecţiilor şi gunoaielor, litoralul e un miraj invers, o bolgie populată de turişti dezorientaţi, umili şi rudimentari. Dezastrul puturos al litoralului demonstrează strident o incapacitate masivă de a schimba datele de bază ale vieţii colective româneşti. Tocmai pentru că e un ‘dat’, litoralul e zona de exercitare a pasivităţii manageriale şi a lipsei dramatice de inteligenţă, imaginaţie şi iniţiativă. Putem consuma, dar nu putem genera o nouă realitate.”

Chipurile Răului – Alex. Leo Şerban în dialog cu Alexandru Budac

Alexandru Budac: “Arta a pierdut cu realitatea: 11 Septembrie a fost ultima tragedie în faţa căreia omenirea a trăit un moment de catharsis global (vezi şi părerea lui Stockhausen, care o considera – pervers-cinic poate, dar şi fertil-provocator – o mare ‘operă de artă’…). Dar asta nu înseamnă altceva decît că nici o operă de artă nu a putut, şi nu ar mai putea, să se măsoare – ca forţă de impact emoţional – cu o tragedie reală! Pe de altă parte, resemnarea vine şi din altceva: astăzi trăim cumva la suprafaţa lucrurilor, branşaţi la o realitate pe care o percepem – cel mai adesea – prin procură. Televiziunea a banalizat tragedia individuală, a transformat-o în ‘catharsis’ de consum (vezi moartea prinţesei Diana). Şi totuşi, moartea (percepută ca ‘nedreaptă’ – desigur, din alte motive ca la vechii greci) a unui personaj emblematic, cum a fost prinţesa de Wales, încă mai avea ceva din datele de la Aristotel. Numai că s-a întîmplat ceea ce spuneam că s-a întîmplat: o dată primul moment, al şocului planetar, trecut, tragedia a devenit o marfă ca oricare alta – inseriabilă, cuantificabilă. Terenul era pregătit pentru ‘the next level’: tragedia colectivă… Şi a fost 11 Septembrie!

Iată, aşadar, contextul în care vorbim despre Cinema. Oripilarea lui Fellini a devenit vetustă, pentru că fapta în sine a fost multiplicată, de atunci, în zeci, sute sau mii de astfel de cazuri. În plus, strict cinematografic vorbind, consider că – pentru a da seamă de această ‘oroare’ contemporană – stilul fellinian este mai puţin eficace decît cel, cinis/neutru, al unui Michael Haneke. Dar, oricum, în toate aceste cazuri vorbim de aceeaşi resemnare în faţa realităţii: vechii greci adunau o arenă de opameni care ieşeau tulburaţi văzînd, pe scenă, o tragedie care era ‘adevărată’ pentru că îi emoţiona; omul contemporan vede, cel mai adesea de unul singur (în faţa televizorului sau computerului), tragedii adevărate care s-au întîmplat în realitate: unde să mai găsească resurse pentru a se emoţiona, ‘cathartic’, în faţa unui film?! Astăzi, ‘catharsis’-ul e mai mult o chestiune de efecte speciale…”

Coribantul şi menadele – Sorin Lavric

“Priviţi pozele în care aţi fost fotografiaţi în cunoştinţă de cauză: au un aer impostat, lipsit de spontaneitate, afectînd o morgă jucată. Şi, oricît de mult reuşiţi să mimaţi dezinvoltura privind lentila obiectivului, surîzînd cu seninătate sau încropindu-vă o mină îngîndurată, pe chip nu vi se citeşte nimic ieşit din comun. De ce? Fiindcă pozele în care credem că am ieşit bine nu sînt deloc reuşite sub unghiul expresivităţii emotive, şi asta fiindcă ceea ce ne preocupă îndeobşte nu e să fim expresivi, ci să fim estetici, adică frumoşi. Din păcate, calitatea estetică are prea puţin de-a face cu spontaneitatea expresivă. Cînd arătăm bine, sîntem de o mediocră înfăţişare, în sensul că ne înfăţişăm altora sub forma unor expresii rutinate, verificate, acceptate de uzul tacit al psihologiei colective, într-un cuvînt cu mult sub nivelul de efervescenţă timică (sufletească) la care poate urca fierberea unui om. Cine vrea să apară în fotografii cu aceeaşi mimică pe care o exersează acasă, în faţa oglinzii, nu poate avea pretenţia ca pe chipul lui să se arate vreodată ceva autentic. Lumea nu e o scenă de teatru decît în declamaţiile de horbotă siropoasă ale personajelor lui Shakespeare.”

“Drama majorităţii oamenilor este că întreaga viaţă şi-o petrec sub pragul de declanşare a reacţiilor lirice. Şi nu e vorba doar de scăderea bioritmului, de o încetinire a vitezei de reacţie psihică, dar mai ales de renunţarea la hrana care i-a ţinut treji în nopţile adolescenţei apuse: fantasmele şi idealurile. […] Cînd tonusul psihic al unui om nu mai poate depăşi pragul de hipertimit expresivă, tot efortul se îndreaptă către liniştirea conştiinţei. Nu-i uşor să-ţi accepţi degradarea, nu e lesne să recunoşti în sinea ta că, din punct de vedere al expresiei de care eşti capabil, eşti terminat. Cum nu e facil să recunoşti că niciodată nu ai avut de împărtăşit vreo emoţie cuiva. Şi atunci reacţia instinctivă este să te linişteşti născocindu-ţi o reţea deasă de alibiuri subtile. Pe scurt, ne sedăm moral pentru a ne împăca cu sedentarizarea bioritmului. Ne sedăm conştiinţa ca să nu sufere.”

Carl Schmitt: între teologia istoriei şi teologia politică – Mihail Neamţu

Heinrich Meier, The Lesson of Carl Schmitt, University of Chicago Press, 1998

“În ultimele decenii, opera lui Carl Schmitt (1888-1985) a livrat cîteva dintre cele mai disputate teme de dezbatere în domeniul ştiinţelor politice, dreptului, filozofiei continentale şi teologiei sistematice. Ce înseamnă să dai Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu? Care sînt bazele antropologice ale unui proiesct politic? Ce limite are democraţia? Unde se ascund slăbiciunile constituţionalismului republican? Cum se pot norma comportamente juridice şi sociale într-o societate occidentală care declară, cu obositoare recurenţă, fie ‘criza valorilor’, fie moartea tradiţiilor (înţelese de postmoderni ca ‘meta-naraţiuni’) şi, deci, nevoia de auto-întemeiere a sensului istoric la moartea şi naşterea fiecărei generaţii? În pofida suspiciunilor şi acuzaţiilor aduse persoanei lui Carl Schmitt – de la chestiuna pactizării cu regimul nazist (chiar dacă nelipsit de hărţuirile temporare din partea SS) pînă la antisemitismul rezidual –, autorul absolvit la procesul de la Nürnberg şi reabilitat postum printr-un val impresionant de traduceri în lumea anglo-saxonă este recunoscut prin cîteva trăsături: profunzimea şi originalitatea argumentaţiei, erudiţia referinţelor istorice, patosul şi intensitatea pledoariei. Toate aceste atribute îi garantează, mai departe, deopotrivă prestigiul clasic cît şi notorietatea romantică.”

“Pentur Carl Schmitt, politica este mai mult decît bîrfă electorală. Termenul adecvat este ‘politicul’ şi se referă la solul existenţial din care se trag toate deciziile fundamentale pentru o comunitate dată. […] Problema centrală a politicului este chestiunea autorităţii, care revine asupra naturii reprezentării legitime a poporului într-un for capabil de decizii letale (pentru că dintotdeauna politicul a conţinut şi subordonat forţa militară).”

Valorile Europei – H.-R. Patapievici

“Înainte ca Roma să facă din Mediterana o mare nostrum (fiind înainte, pentru greci, doar o mare între pămînturi, Mesogyos), Mediterana nu avea unitate. Înainte ca creştinismul să o unifice cultural, prin religie, şi lingvistic, prin limba latină, Europa nu a avut nici un fel de unitate – nici politică, nici etnică, nici lingvistică, nici geografică. Creştinismul este cel care a stabilit faptul că Europa este un spirit, mai degrabă decît expresia unei unităţi materiale anterioare. Înainte de descoperirile geografice, lumea nu avea nici o unitate, şi era necunoscută. Geografia lumii a fost unificată de către civilizaţia modernă a Europei. Înainte ca Europa să descopere toate culturile şi civilizaţiile moarte ale trecutului, înainte ca Europa săd escopere forma de organizare a minţii pe care o numim conştiinţă istorică, nu exista o istorie universală a umanităţii, ci numai cronologii particulare ale diferitelor culturi şi civilizaţii, care nu ştiau una de alta. Europa a unificat spaţial lumea, făcînd posibilă existenţa unei vieţi internaţionale; şi a unificat-o temporal, făcînd posibilă existenţa unei istorii a tuturor oamenilor. A făcut aceste lucruri cucerind, supunînd şi exploatînd. Aşa se comportă toate civilizaţiile, şi la fel au făcut şi cele pe care Europa le-a cucerit, împiedicîndu-le s-o mai facă. Diferenţa între ele şi Europa este că Europa le-a descoperit, le-a cunoscut şi, finalmente, le-a recunoscut drept ceea ce sînt – ceea ce nici o altă civilizaţie înainte de ea nu a mai făcut. Iar această descoperire urmată de recunoaştere nu ar fi fost posibilă, vreau să spun cognitiv posibilă, dacă mai înainte Europa nu ar fi unificat luma din punct de vedere spaţial şi temporal.”

Idei în dialog
Nr. 11 (50), noiembrie 2008
www.ideiindialog.ro

S-a încheiat deja secolul XXI? – Traian Ungureanu

“Sacralizarea lui Obama ascunde un enorm gol de opţiune politică şi o formidabilă revenire la reţeta magiei pre-politice. În măsura în care nu e altceva decît proiecţia bine articulată a unui sentiment, viitorul preşedinte Obama va avea o extraordinară problemă de adecvare la conţinutul real al lumii politice globale. […] Bush a absorbit, totuşi, tradiţia politică majoră a unei dinastii şi a respirat în preajma maşinii politice republicane. Obama nu e mult mai mult decît exasperarea încarnată a unei stîngi care nu mai suporta să culeagă eşecuri politice, în timp ce controlează masiv agenda publică. Tradiţia politică a Partidului Democrat nu a contribuit serios la formarea lui Obama, care a consuamt mai degrabă delirurile şi reveriile contestatare ale unor marginali afro-maniaci. Hillary Clinton, un produs finisat al birocraţiei politice democrate, era o variantă prezidenţială discutabilă, dar responsabilă. Căderea variantei Hillary Clinton a fost, paote, cel mai rău înţeles şi periculos moment de istorie politică americană viitoare. Obama ar putea deschide, într-adevăr, o epocă nouă şi o criză la fel de nouă. Căci perioada care a început sub aparenţele unui mare impas economic şi culminează cu posibila preşedinţie a lui Barack Obama nu e o problemă economică sau financiară, ci o trecere spre formule culturale pe care nu le putem încă bănui. Într-un fel, secolul XXI, aşa cum îl cunoşteam diun amintirile secolului XX, a luat sfîrşit.”

Politică, moralitate şi civilitate – Václav Havel

“În ciuda tensiunii politice zilnice, sînt deplin încredinţat că politica nu este în mod esenţial o afacere josnică: iar în măsura în care e, doar oamenii josnici sînt responsabili pentru acest lucru. Pot concede că politica, mai mult decît alte activităţi umane, poate tenta cu practici josnice şi că, prin urmare, impune oamenilor o altă măsură a probităţii. Dar pur şi simplu nu este adevărat că un politician trebuie să mintă sau să se dedea intrigilor. E un nonsens categoric, diseminat de oamenii care, din varii motive, doresc să-i demoralizeze pe cei care vor să se implice în problemele publice.”

“Dacă intenţiile bune se întîlnesc cu bunul-gust, nu numai că vei corespunde standardelor politicii, ci eşti sortit politicii. Dacă eşti modest şi nu tînjeşti morbid după putere, locul tău este categoric aici. Condiţia sine qua non a unui politician nu este abilitatea de a disimula; nu e nevoie decît să fie receptiv şi să ştie cînd, ce, cui şi cum să spună lucrurile pe care le are de spus. Nu este adevărat că un om cu principii nu-şi are locul în politică; este suficient ca el să caută să-şi împlinească principiile sale cu răbdare şi chibzuinţă, cu simţul măsurii şi înţelegerea celorlalţi. […] Experienţa şi observaţiile mele confirmă că politica înţeleasă drept practică a moralităţii este posibilă.”

Ce este Europa? (II) – H.-R. Patapievici

“Cele două mărci ale unităţilor Europei, creştinismul şi modernitatea, sînt amîndouă, din punctul de vedere al mecanismelor funcţionale care le animă, forme de universalizare, simultan prin suprimarea şi conservarea conţinuturilor lor specifice. Germanii au un cuvînt pentru a desemna acest proces, căruia Hegel i-a dat o strălucire filozofică excepţională: cuvîntul este, ca substantiv, Aufhebung, iar ca verb aufheben. Europa, acest ‘cap al Asiei’, are drept mecanism identitar specific un proces prin car eprorpia identitate este simultan suprimată şi afirmată. De fiecare dată cînd şi-a găsit o identitate ‘tare’, fie în creştinism, fie în modernitate, Europa s-a definit nu atît prin conţinuturile ei statice, cît prin dinamica atitudinii sale faţă de ele. Într-un sens, Europa este o formă, mai degrabă decît un conţinut; un mod de întrebuinţare a lumii, mai degrabă decît o lume. Europa este acea formă a spiritului care nu poate ajunge la sine decît după ce s-a descoperit mai întîi în altul – iar acest altul este ideal, şi, uneori, transcendent. E important să înţelegem că ţine de identitatea Europei să îşi propună scopuri care sînt inaccesibile pentru că sînt ideale şi sînt ideale pentru că realizarea lor e inepuizabilă. Europea se pierde atunci cînd posedă; şi reintră în posesia ei atunci cînd simte că se pierde.

Valoarea supremă a culturii europene este, prin urmare, un tip de atitudine care poate fi exprimată numai prin punerea simultană a contrariilor, fără rezolvarea lor într-o sinteză de tip hegelian. Este păstrarea contrariilor în condiţii de suspendare, exploatînd fertilitatea cognitivă şi umană rezultată din menţinerea lor în tensiune.”

Dilemateca
Nr. 28, septembrie 2008

Dosar: Intelectualii – de la “drama interioară” la celebritatea TV – Mircea Vasilescu

“De-a lungul a două secole, modernitatea occidentală s-a construit (şi) datorită participării publice a intelectualilor (chiar dacă termenul în sine a apărut mai tîrziu, după J’accuse al lui Émile Zola). Poate în primul rînd datorită intelectualilor, posesori şi practicanţi ai unei însuşiri necesare şi intrinseci democraţiei: spiritul critic. De la République des Lettres încoace, intelectualii şi-au clădit o notorietate şi un prestigiu incontestabile. De cîtva timp – semn al decadenţei, al ‘sfîrşitului’? – în toate culturile occidentale s-au înmulţit cărţile în care intelectualii vorbesc despre ei înşişi. Şi nu oricum, ci aplicînd acelaşi spirit critic care i-a făcut faimoşi, iubiţi, admiraţi atunci cînd îl aplicau în scrierile lor despre politică, despre societate, despre conducători nedrepţi ori abuzivi. Începutul în acest sens l-a făctu Julien Benda cu La trahison des clercs, apărută în 1927 şi privită cu ostilitate de intelectualii francezi de toate culorile, ceea ce n-a împiedicat-o să deveină ‘una dintre cărţile într-adevăr mari ale secolului XX’ (Andrei Pippidi). Dar pe atunci, o asemenea carte era mai degrabă o excepţie. În zilele noastre, cărţile scrise de intelectuali despre ei înşişi sînt un trend, un fenomen, o categorie în sine. Un fel de narcisism întors pe dos a generat două lucruri: 1) transformarea multor dezbateri publice în discuţii ‘parohiale’, în ‘daraveri de clopotniţă’, în simple lupte pentru supremaţia discursului între diverse grupări sau orientări ideologice, complet neinteresante pentru public; 2) analizarea rolului intelectualilor în societăţile postindustriale şi globale, în care prestigiul ideilor ‘generale’ scade în favoarea ideilor ‘practice’, iar predominanţa culturii scrise este înlocuită de civilizaţia imaginii.”

Un savant al istoriei ecleziastice – Mihail Neamţu

Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, I: Naşterea tradiţiei universale (100-600), Editura Polirom, 2004-2008

“Apariţia celor cinci volume din monumentala istorie a gîndirii creştine redactată de regretatul Jaroslav Pelikan a stîrnit prea puţin interes în dezbaterea culturală românească, deşi, după Adolf von Harnack, profesorul Pelikan (1923-2006) a fost probabil cea mai impunătoare şi mai larg somitate afirmată vreodată în domeniul istoriei ecleziastice. […]

Din survolul primelor şase secole ale istoriei Bisericii apare mai bine desluşită relaţia dintre Scriptură, dogmă şi spiritualitate. Pelikan se foloseşte din plin de rezultatele renaşterii studiilor patristice în lumea ortodoxă, catolică şi protestantă la mijlocul secolului XX. Într-o lume pasionată vulgar de aspectele ‘exotice’ sau ‘excentrice’ ale creştinismului apostolic (hermenutica infinită a poncifelor), Jaroslav Pelikan be reaminteşte sobrietatea fundamentală a reflecţiei şi a credinţei creştine, oferind – printr-o consultare directă a izvoarelor şi o atentă despărţire a esenţialului de accidental – imaginea catolicităţii Bisericii.”

Dilemateca
Nr. 29, octombrie 2008

Un bilanţ secular – Bogdan Murgescu

René Rémond, Privire asupra secolului, Editura Nemira, 2008

“Una dintre calităţile cele mai importante ale acestui eseu este capacitatea de a contextualiza diversele abordări, inclusiv propriile puncte de vedere. […] Demersul analitic este judicios structurat pe mai multe straturi, pornind de la procesele de mondializare şi accelerare a istoriei, continuînc cu ororile (războaiele, tiraniile, apariţie SIDA etc.) şi realizările secolului (creaţiile geniului uman, prelungirea duratei medii de viaţă, emanciparea femeilor şi triumful regimurilor democratice), pentru a încheia într-o notă optimistă, bazată mai ales pe progresele realizate în domeniul relaţiilor internaţionale: depăşirea logicii războiului în Europa după 1945, progresele înr ealizarea unei Europe unite şi instituirea unor norme de drept care prevalează asupra suveranităţii statelor, cum ar fi drepturile omului sau Tribunalul Penal Internaţional de la Haga.”

Anchetă: În ce tablou v-ar plăcea să intraţi?

Şerban Foarţă: “La întrebarea dumneavoastră, ce e, de fapt, o invitaţie la un soi de exerciţiu metaleptic (în sensul, între alţii, al lui Gérard Genette şi pe urmele unor Magritte sau Borges), am răspuns, acum vreo zece ani, dorindu-mă, puţin pervers, puţin bovaric (şi în pofida altor, multe, irealizabile deziderate ‘pittoreşti’), The Blue Boy al lui Thomas Gainsbotough.”

Ioana Pârvulescu: “Dacă al avea inima grea, aş fi cifra 13 din careul magic (Melancolia de Dürer) sau sunetul clopotului de deasupra ei. Dacă aş fi o impresie, aş vrea să fiu cea a unor raze moi şi proaspete de soare pe ape (Impresie, răsărit de soare de Monet). Dacă aş fi o umbră, aş vrea să mă aştern într-o grădină (Leagănul de Renoir).”

Dan Stanciu: “De-ar fi să pot inaugura trecerea din trei dimensiuni spre numai două, aş vrea să intru într-unul dintre nenumăratele puncte ce compun umbrela roşie a doamnei care îşi plimbă fetiţa prin centrul tabloului O după-amiază de duminică pe insula Grande Jatte de Georges Seurat.”

“Cele mai crunte conflicte sînt cele în care confruntă două victime” – interviu cu Amos Oz

“Literatura e un mijloc de dialog între oameni din ţări şi culturi diferite. Literatura poate prezenta o civilizaţie, unei alte civilizaţii. Dacă vreau să cunosc viaţa dintr-o altă ţară, cel mai sigur mod e să mă apuc să citesc un roman din acea ţară. E chiar mai util decît o călătorie. Literatura te poartă în case private, în minţile oamenilor locului, în spaţii în care nu vei ajunge niciodată ca turist. Romanul te duce în sufrageriile, în bucătăriile, în dormitoarele oamenilor obişnuiţi. Literatura e un mod de cunoaştere intimă între oameni.”

Dilemateca
Nr. 30, noiembrie 2008

Dosar: Douăzeci de reguli în căutarea unui roman perfect – Daniela Zecca-Buzura

“Autorul de roman poliţist îşi va interzice întîi de toate să frecventeze realul în totalitatea lui, cu tot ce acesta implică: întîlniri posibile, combinaţii ale hazardului, altfel spus, facilităţi. El îşi va defini din capul locului o porţiune eficientă, o porţie de concret, singur acceptabilă pentru nivelul de toleranţă al romanului poliţist.

Este evident că acest decupaj va avea în vedere un teritoriu cît ai restrîns posibil şi cu cît cîmpul de manevră va fi mai bine delimitat, cu atît construcţia promite a fi mai ingenioasă. În termeni mai exacţi, crima imposibilă va fi credintată drept crima ideală. Aşa se justifică şi noţiunea de paradoxală de crimă perfectă, un mit pe care romanul poliţist îl va pune în circulaţie tocmai pentru a-l contrazice.”

Creştinătatea răsăriteană – Mihail Neamţu

Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, II: Spiritul creştinătăţii răsăritene (600-1700), Editura Polirom, 2004-2008

“Al doilea volum din această superbă serie este o sinteză fidelă a celor mai importante contribuţii la gîndirea teologică a Bisericii răsăritene pe durata unui mileniu. Jaroslav Pelikan discută specificul creştin al lumii bizantine, slăbită în exterior de atacurile persane sau islamice, dar unificată interior în jurul centrului militar, cultural şi spiritual al Constantinopolului. […] Atent tradusă şi impecabil editată, cartea lui Jaroslav Pelikan despre Spiritul creştinătăţii răsăritene (600-1700) reprezintă o combinaţie univă de onestitate auctorială, precizie metodologică şi vastă erudiţie.”

O cale firească şi strălucitoare – Iaromira Popovici

Elizabeth Gilbert, Mănîncă, roagă-te, iubeşte, Editura Humanitas, 2008

“Cartea semnată de Elizabeth Gilbert, Mănîncă, roagă-te, iubeşte, este un bestseller în SUA: are 5 milioane de exemplare vîndute, a fost timp de peste un an nr. 1 pe lista celor mai bine vîndute cărţi nonfiction ale New York Rimes şi urmează să fie ecranizată, într-un film cu Julia Roberts. […] Prospeţimea stilului tratarea întîmplărilor de pe poziţia neiniţiatului sînt plăcute şi reconfortante pentru cititorul novice. Elizabeth Gilbert poate vorbi despre lucrurile importante şi complicate – cum ar fi divinitatea – în cele mai fireşti cuvinte. Autoironia cu care tratează atît depresia pe care a avut-o în ispititoarea Italie, cît şi dificultăţile de concentrare şi de acceptare a meditaţiilor din ashram-ul indian sau interacţiunea cu lumea mitică din Indonezia face să dispară orice urmă de posibil didacticism.”

Anchetă: Care (credeţi că) este cel mai subevaluat scriitor contemporan?

Bianca Burţa-Cernat: “Prea rar s-a scris – şi în anii’80, şi în anii ’90, şi în anii 2000 – despre Radu Ţuculescu. […] În afară de faptul că e un ficţionar redutabil, scriitorul cu preicina e şi un experimentator; schimbă ludic registrele, încearcă tot soiul de formule, extrage poveşti din cotidianul mărunt, dar construieşte şi naraţiuni parabolice sau splendide utopii, e, pe rînd, ‘realist’ şi fantezist, grav şi ironic, îşi culege poveştile cînd din contemporaneitate, cînd din epoci îndepărtate, e ficţionar şi meta-ficţionar, livresc pînă în vîrful unghiilor şi, întotdeauna, cu o poftă nebună de a povesti.”

Al. Cistelecan: “Insinuaţi, aşadar, că n-aş fi chiar eu protagonistul în cauză (asta, fireşte, în cazul în care admiteţi că aş fi şi eu scriitor într-un fel)?! Ei bine, dacă nu sînt eu, sigur e un mare poet: Aurel Pantea.”

Mihaela Ursa: “Îl aleg spre nominalizare pur subiectivă pe Adrian Oţoiu, atît în calitate de prozator (e drept, n-a mai publicat proză din 1999), cît şi în calitate de critic literar şi autor – după părerea mea – al celei mai bune analize a postmodernismului românesc (vezi Trafic de frontieră, din 2000, şi Ochiul bifurcat. Limba saşie – 2003).”

Orizont
Nr. 9 (1512), septembrie 2008
www.revistaorizont.ro

Ancheta: Critica, moduri de întrebuinţare

Vasile Dan: Se uită prea uşor, cred, că o revistă este o instituţie, prin excelenţă, critică, de valorizare şi igienizare literară, iar nu o simplă culegere de articole (care unele dintre ele pot fi excelente) sau o antologie tematică (care poate fi şi ea incitantă, dar doar ca antologie, în bibliografia unei teme). Altfel avem o grămadă de publicaţii anodine, provinciale sau stupide, înţepat academice care nu interesează absolut pe nimeni în afara autorilor lor anonimi şi grafomani, doctoranzi, doctori conf. univ. etc. etc.”

Gheorghe Mocuţa: “Critica şi-a pierdut autoritatea în ultimii ani pentru că literatura şi-a pierdut din putere şi prestigiu. Nu mai vorbim de teoriile fataliste care prevăd sgîrşitul literaturii. Literatura nu mai e o putere în stat, scriitorul nu mai e o prezenţă tutelară, modelatoare. Locul lor a fost luat de oratorii politici, de vipuri, de mass-media, de divertisment.”

Gheorghe Swartz: “În România anului 2008 – o spun cu tristeţe şi o repet cu tristeţe – nu există instituţia agentului literar. Picioarele geniale ale uni fotbalist aduc milioane de euro unor impresari isteţi. Talentele literare nu şi-ar permite să promoveze nulităţi, doar pentru că fc parte dintr-un grup; un agent literar îşi riscă banii. Într-o societate de consum, asemenea României anului 2008, promovarea devine esenţială. Agentul literar nu trebuie să fie critic literar. Criticul literar n-ar trebui să fie şi agent literar.”

Cartea care m-a făcut om

“Procesul lui Kafka. Nu mă puteam numi devoratoare de literatură atunci cînd m-am apucat de citit Procesul. Am terminat-o într-o noapte şi de atunci mă termină ea pe mine ori de cîte ori absurdul ‘proceselor’ din viaţa de zi cu zi (şi se întîmplă destul de des) se materializează într-o conversaţie cu şeful, colegii, iubitul sau părinţii.” (Luminiţa Mosor)

“Cartea care mie mi-a schimbat perspectiva în viaţă: Siddhartha de Herman Hesse. Pentru mine a reprezentat modelul de căutare în viaţă. A fost acel exemplu cu care am rezonat de parcă aş fi fost el.” (Mihail Muşat)

“Cuenta conmigo de Jorge Bucay. O carte al cărei titlu are două înţelesuri: 1. Povesteşte cu mine. 2. Ai încredere în mine. Şi cred că pînă la urmă asta e esenţa vieţii: să ai încredere în tine, pentru a fi capabil să ai ce povesti mai departe / mai tîrziu.” (Alin Iventa)

“Cartea care m-a făcut om poartă un titlu poetic – Zbor în bătaia săgeţii. Cînd mi-a căzut în mînă pentru prima oară, am făcut noapte albă (disperată că am atît de puţine dicţionare de neologisme la îndemînă). Apoi, timp de doi ani, nu am lăsat-o din mînă. Frumuseţea ei îmi pare şi astăzi neverosimilă.” (Ana-Maria Botnaru)

Matematica, la fel de inefabilă ca poezia – interviu cu Solomon Marcus

“Există oare nişte etape pe care un elev foarte talentat ar trebui să le parcurgă pentru a ajunge într-o bună zi un veritabil matematician?

Nu se poate da o reţetă în această privinţă. A fi matematician creator, a fi poet, a fi compozitor, sînt lucruri care ţin de imponderabilitate. Matematica e la fel de inefabilă ca poezia. Dar putem să stimulăm, adică putem să facem următorul lucru: să evităm acele metode, acele obiceiuri care, în mod sigur, descurajează posibile surse de creativitate. De pildă, unul din ele este obiceiul, din păcate, răspîndit mult în şcoală, de a nu stimula, de a nu educa nevoia şi capacitatea de a formula întrebări; deci de a nu educa la copil nevoia şi capacitatea de a inventa întrebări interesante, de a le spune cu voce tare şi de a fi luat în atenţie cu aceste întrebări.”

Orizont
Nr. 10 (1513), octombrie 2008
www.revistaorizont.ro

Ancheta: Critica, moduri de întrebuinţare

Dan Negrescu: “Ideea după care critica literară ar avea rolul de a impune valorile este fie o inepţie (orice om normal citeşte întîi cartea, apoi, dacă nu are ceva mai bun de făcut, răsfoieşte o publicaţie (şi) critică de care însă cert nu va fi influenţat), fie o ticăloşie măruntă de gaşcă, dacă urmărim atent mecanismul. Critica lietrară, fără a fi neapărat stupefia(n)tă, prezintă totuşi o mare dependenţă de apartenenţa, vîrsta, sexul, religia şi naţionalitatea creatorului.”

Lucian P. Petrescu: “Critica literară azi? Ce să fie critica literară azi altceva decît sorgintea ei dialectică (!), literatura de referinţă? Şi, mai cu seamă, decît lectorul ei de referinţă… Pentru că de vreo două zeci (despart voluntar) de ani ne citim alte puţin zeci de scriitorti, sau cum ne-am putea numi noi, noi între noi, de pildă generaţia (pur cronologic) numită optzecistă (e drept, cam fatidică decadă, după cum s-a văzut…); aşadar, ea, critica, despre ce şi pentru cine ar putea îngîndura ea? Despre şi pentru bizonul electoral al cărţii româneşti? (aşa-i că nu-mi acceptaţi cinismul gratuit şi conotaţia lui suburbană?). Despre vînzări de carte, revistă şi timbru literar? Despre moartea galaxiei Gutemberg şi (în schimb) vigoarea literei româneşti fără diacritice şi semne de punctuaţie, curgînd nestăvilite de aliniate noi pe un ecran fluorescent şi condimentat de icon-uri cool?”

Mircea Pora: “Dacă sînt cu adevărat mari (Maiorescu, Călinescu, Lovinescu, plus încă vreo doi, trei), atunci ei, criticii (unii mari creatori şi în alte ramuri literare), fac adevărate pîrtii şi sistematizatoare, prin masa mereu în creştere, a dotaţilor şi nedotaţilor, întru ale literaturii. […] În mod deosebit nu-mi sînt dragi criticii, dar fără ei, toată literatura noastră – mai cu seamă cea cu pornire de la venirea clasei muncitoare la putere – ar fi un fel de ‘tîrg al moşilor’, în care cele mai mari şanse de a fi călcată în picioare o are tocmai valoarea.”

Cartea care m-a făcut om

“Cartea care am simţit că m-a schimbat a fost Cuvînt împreună despre rostirea românească, scrisă de filozoful Constantin Noica. E extraordinar cum poate o carte să-ţi atragă atenţia, cu dragoste, despre posibilităţile, neaşteptate, ale limbii române. Cum te poate face să fii atent la cuvintele pe care le foloseşti, la sensul lor, la puterea lor de compunere şi de apropiere a depărtărilor.” (Dana Constantinescu)

“Vă împărtăşesc impresiile mele: două cărţi care mi-au fost şi îmi sînt dragi: Narcis şi Gură-de-Aur – Hesse, pentru ecourile şi rezonanţele pe care le-a trezit în mine, pentru asemănări şi contraste, pentru tumultul lui Gură de Aur şi răceala analitică, contemplativă, a lui Narcis, pentru amestecul acesta în care m-am regăsit. […] Magicianul – Fowles, pentru puterea tainei ne-epuizate şi gustul nesfîrşit al labirintului misterului în care rămîi mereu prizonier…” (Mihaela Constantinescu)

“Jurnalul de la Păltiniş e cartea care nu neapărat m-a făcut om, ci mi-a adus aminte să fiu om, într-o perioadă de lîncezeală spirituală şi creativă a vieţii mele. Noica ‘collecting people’, prin harul său de a vorbi pe limba fiecărui spirit, mi-a reclădit obiceiul din copilărie de a citi noapte cu lanterna sub plapumă, ca să mă ascund de ochiul părintelui anti-lectură.” (Ancuţa Cotuna)

“Învierea de Tolstoi este cartea care m-a făcut să înţeleg că oamenii nu trebuie judecaţi după ceea ce sînt, ci trebuie plecat de la prezumţia de nevinovăţie şi căutat. Răscolit în trecutul lor după factori determinanţi în evoluţia lor ulterioară. Din păcate acest gen de gîndire te va face să acorzi circumstanţe atenuante fiecărui semen de-al tău, lucru pe care, din păcate, nu-l vei primi înapoi de la ceilalţi. Ca şi o concluzie, cred că empatia este ceea ce ne lipseşte pentru a deveni oameni.

Lentoarea de Kundera este cartea care m-a făcut să regret viteza cu care în ultimul timp mă mişc şi percep mişcarea lucrurilor, a evenimentelor din jurul meu. Trebuie să ne oprim, să savurăm momentele de beatitudine, să reflectăm la ceea ce trăim şi să încercăm să palpăm, să nu ne mulţumim cu senzorialul. Altfel, riscăm ca la sfîrşitul vieţii să observăm că clipele nedilatate la momentul respectiv rămîn nimic altceva microsecunde de care nu ne spun mai mult decît că am fost acolo.” (Cosmin Mihai)

Pivniţa – Dafina David

“Îmi spuneau de ce închid dorul într-o pereche de
jeanşi ca o mantie de apăsare peste zidul cu perdea:
vino în felul întâi vino fad ca o lanternă subţire
în întuneric;
dorul e o masă tare de stejar, o suprafaţă lirică a
timpului, un timp de sare un timp de lac înrobit cu
lemnul.

Îmi spui de ce dorul trece ca o textilă pleava
sufletului în piept sau pe cărările braţului întins
în vadul luminii?
Pivniţa călătoreşte ca un sunet de jar ca o ureche
plată caustică a iernilor, departe aici în cufărul
legat cu lanţuri
– un joc scris din 12 cuburi colorate. 12 pânze în
colţul umed 12 fire de dufa, o ploaie veche ca roua
ciupercilor din pădure, mai mult un condens de sânge
mai mult un puf de mucegai decât o vatră de aer, o
risipă perfectă o ganteră cu care să spargi zidul.
La asta pune de ce îmi spuneau totul păienjenişul
copt cărţile galbene chiuveta de rugină sau noaptea.”

Orizont
Nr. 11 (1514), noiembrie 2008
www.revistaorizont.ro

Timişoara Forever – interviu cu Peter Freund

“Am participat apoi la evenimentele din ’56 din Timişoara. Am fost în camionul care ne-a transportat la Becicherec, sînt unul din ‘eroii’ Timişoarei. (Acolo la cantină aţi participat?) Nu, eu n-am fost, am fost a doua zi. (Deci aţi fost la manifestaţia din centru, de la Catedrală?) Da, eram mulţi băieţi şi din căminul de fete toate strigau: ‘Salvaţi-ne! Salvaţi-ne!’ Curgea testosteronul în noi, dar atunci ne-au arestat şi vreo trei camioane ne-au luat, ne-au despărţit de ceilalţi şi ne-au dus în cazarma din Cetate, care a fost dărîmată între timp. Atunci ne-au pus în faţa unui zid cu tancurile-n faţă să ne mitralieze. Dar şi-au dat seama că dacă mitraliază în centrul oraşului o să izbucnească o revoluţie. Şi noi strigam lozinci: ‘Afară cu ruşii!’ ‘Libertate!’ Erau vreo 20-30 de camioane şi au oprit trei să rămînă în Timişoara, dar apoi ne-au trimis şi pe noi la Becicherec. Noi credeam c-o să ne-mpuşte în stradă.

Răscolind “cenuşa imperiului” – Radu Ciobanu

Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Bagdad, RAO International Publishing Company, 2007

“Polonezul Andrzej Stasiuk (n. 1960) m-a cucerit încă din 2003, cînd i-a apărut la noi volumul Europa mea, pe care l-a semnat împreună cu ucraineanul Iuri Andruhovici. Partea sa din această carte, eseul Jurnal de bord, unde îşi explică obsesia pentru spaţiul central-european perceput ca ‘o provocare pentru imaginaţie’, poate fi considerată un preambul al recentului op Călătorind spre Bagdad, carte greu încadrabilă, aparent jurnal de călătorie, în fapt însă, o suită de reflecţii şi meditaţii retrospective asupra underground-ului celei de a Treia Europe. E mulea reziduală a Împărăţiei, pe care, după aproape trei decenii, Occidentul a abandonat-o cupidităţii bolşevice. Străbătîndu-i drumurile anonime vreme de vreo şapte ani, se poate spune că Stasiuk răscoleşte cu pasul ‘cenuşa imperiului’, scoţînd la iveală realităţi ancestrale, sedimentate, încremenite, precum cele ivite după decopertarea Pompeiului.”

Timpul
Nr. 9 (117), septembrie 2008
www.timpul.ro

Istoria reprimării vieţii religioase în scrisori (I) – Gabriel Andreescu

“Decretul nr. 177/1948, care formaliza imixtiunea ‘legală’ a statului îna ctivitatea comunităţilor de credinţă, explică de ce în fruntea cultelor nu puteau sta decît oameni ai regimului. Ministerul Cultelor – o structuă a Securităţii, spun unii –, avea atribuţii în toate aspectele ce şineau de viaţa cultelor, aşa încît în România comunistă putem vorbi cel mult de o tolerare a vieţii religioase, nicidecum de o autonomie a bisericilor etc.

Pe lîngă adevărurile cvasigeneral acceptate apar nuanţele. Numai cercetarea este în măsură să le pună în evidenţă sau, dacă au intrat în domeniul impresiilor, să le confirme sau să le respingă într-un mod convingător. Voi reproduce, într-un mod convingător, cîteva scrisori adresate postului de radio Europa Liberă. Prima arată că trădarea secretului spovedaniei nu era doar urmarea slăbiciunii unor preoţi – cazul arhiepiscopului Albei şi Mureşului, Andrei Andreicuţ –, ci o politică a ierarhiei ortodoxe. Apoi, faptul că principala ţintă a represiunii – dintre cultele recunoscute de statul român – erau comunităţile religioase neo-protestante.”

Despre Dumenzeu în societăţile plurale – Ana-Maria Pascal

“Totul a început în martie 2008, cînd John Gray, profesor de gîndire europeană la London School of Economics şi unul dintre cei mai respectaţi intelectuali din presa britanică – a publicat un articol în ‘The Guardian’, prin care denunţa atmosfera de ‘panică morală’ creată în jurul religiei în ultimii doi ani. Porivit autorului, am avea de-a face, nici mai mult nici mai puţin, decît cu o isterie colectivă – încurajată de (însă nicidecum limitată la) ‘literatura prozelitismului ateu’. Gray are în vedere aici autori precum Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Daniel Dennett, Martin Amis, A.C. Grayling şi Philip Pullman, care ar forma ‘brigada anti-Dumnezeu’, extrem de activă şi populară în ultimii ani.”

“Societatea Marii Britanii, la fel ca şi aceea a Statelor Unite şi a unora dintre ţările europene, este intens preocupată de rolul şi influenţa relgiiei în cadrul ei. În al doilea rînd – şi acest lucru este în special valabil pe insula britanică – societatea civilă contemporană are drept set de repere fundamentale matricea drepturilor omului. Orice lucru pasibil de a intra în contradicţie cu acest crez fundamental constituie o ameninţare pentru societate şi este respins ca atare, fără alte argumente. Un set de norme religioase aplicat consecvent de către o anumită comunitate poate fi perceput ca o astfel de ameninţare. Nu este vorba aici de scepticism, ci de o îngrijorare de ordin practic, de felul aceleia pe care o resimţi în faţa unui pericol iminent.”

Etica şi escatologia biblice – Philippe Nemo

Dacă dreptatea. Aşa cum este ea efinită de antici, de la Aristotel la Cicero, este o egalitate de termeni finiţi, atunci mizecordia este o inegalitate şi, în acest sens, o nedreptate, deoarece ea cere, în schimbul bujnurilor pămînteşti, un troc: ea este o relaţie esenţialmente disimetrică. Este adevărat că Predica de pe Munte este precedată de Beatitudini, care, în numele ‘Împărăţiei lui Dumnezeu’, anunţă o recompensă ce va fi, de asemenea, infinită şi propovăduiesc, prin urmare, o nouă formă de dreptate. Această dreptate superioară însă, constînd în ceea ce am putea numi o ecuaţie între doi termeni infiniţi –, scapă oricărui calcul şi oricărei gestiuni umane. În acest sens, ea rupe cu toată tradiţia morală şi juridică moştenită de la Antichitatea păgînă.”

Timpul
Nr. 10 (118), octombrie 2008
www.timpul.ro

Istoria reprimării vieţii religioase în scrisori (II) – Gabriel Andreescu

“Dacă facem abstracţie de comunităţile religioase explicit interzise, precum greco-catolicii, principala ţintă a repreziunii erau cultele neoprotestante. […] Satisfacţia reprimării credincioşilor îşi extrăgea energia şi din identitatea religioasă a majorităţii, nu doar din identitatea politică. Iată de ce, cînd preşedintele Consiliului Popular refuza să dea aprobare de construcţie (vezi mai departe), el nu o făcea spunînd: ‘Ortodocşilor nu dau’ şi nici ‘Cultelor nu dau’, ci: ‘La pocăiţi nu dau’. Nu am găsit printre documente (scrisori) situaţii în care, pentru aceleaşi ‘vini’ ale ortodocşilor majoritari să se fi răspuns cu aceeaşi poftă, parcă mistuitoare, de a le distruge credinţa.”

Intelectualii şi canonul fundamentalismului politic la români – Daniel Şandru

“Oricine ia în seamă evoluţia vieţii politice româneşti din ultimii ani – ce funcţionează, în fapt, ca o cutie de rezonanţă a unor epoci trecute – poate observa agitaţia caragialescă al cărei loc geometric nu se regăseşte numai în interiorul politicii, ci şi în afara ei. Nu-mi propun să discut, în acest text, despre faţeta instituţionalizată a politicii româneşti (aceea pe care o regăsim la nivel de partide, bunăoară), ci despre aceea pe care o putem identifica, neinstituţionalizată formal în cazurile unor voci ale discursului nostru public. Includ aceste voci într-un curent care nu e nou în spaţiul mioritic şi care, deşi şi-a modificat, în pas cu vremurile, modalităţile de expresie, deţine un veritabil canon. Este vorba de fundamentalismul politic. Remarc, mai întîi, faptul că e vorba de un curent intelectual, şi nu neapărat politic, al celor care îşi exprimă gîndurile despre politică. Nu apare, deci, într-o formă organizată, ci ca o formă de manifestare la nivelul ‘gardienilor’ discursului public, fie aceştia intelectuali cu implicare socială, analişti ori comentatori politici, jurnalişti cu statut de ‘lideri de opinie’.”

“De ‘dreapta’ ori de ‘stînga’, intelectualul fundamentalist se aude, de multe ori, doar pe sine. Oricîte argumente i s-ar aduce, el îşi continuă monologul, ca unic deţinător al adevărului absolut ce are de partea sa, în plus, şi principiile doctrinare, deontologia şi obiectivitatea istorică ori cotidiană. Nu ştie ce-i aia umilitate intelectuală şi, cu atît mai puţin, onestitate. E un fin promotor al monologului.”

Timpul
Nr. 11 (119), noiembrie 2008
www.timpul.ro

Scrisul ca vocaţie: Andrei Makine – Codruţ Constantinescu

“Citindu-i romanele avem impresia că autorul se află într-o continuă căutare a anima-ului Jung-ian, personajele sale feminine avînd scopul de a dinamita certitudinile dobîndite de către personajele masculine. Makine recunoştea într-un interviu acordat la Bruxelles lui Jean-Louis Tallon că ‘romanele mele deţin o parte biografică. Fiecare pagină vorbeşte de mine, chiar şi personajele: prostituata angajată de KGB sînt eu, un tinerel din anii 20 sînt tot eu. Sînt omniscient! Dar această parte biografică se insinuează în materia romanescă.’ Întrebat de ce s-a apucat de scris, una dintre cele mai stupide şi în acelaşi timp complexe întrebări puse de către ziarişti scriitorilor, Makine răspunde: ‘Ceva nenăscut se află în noi. Fără îndoială, anumite lucruri dorm şi se scoală începînd cu naşterea noastră, poate chiar înaintea cuvîntului. De aceea cuvîntul este atît de important. Prin intermediul lui ia naştere o viziune. Pentru că scrisul nu se limitează doar la a scrie cuvinte, la stil, nici măcar la înlănţuirea de fraze; este vorba mai ales de viziune. Se scie cu ochii nu cu condeiul. Cu condeiul veţi scrie doar fraze frumoase dar acestora le va lipsi viziunea (…) Cînd intri într-un subiect, devii altceineva? Rămînem noi înşine atunci cînd scriem? Scrisul este pînă la urmă o condensare a sinelui în care nu ne mai aparţinem în întregime. O carte scrisă în doi ani se citeşte în două ore. Din acest motiv, a scrie e o vocaţie, în sensul latin al cuvîntului vox. Vocea vă ghidează. Multe elemente mistice, iraţionale, negîndite, inconştiente şi neclare din punct de vedere psihologic intervin în actul de a scrie.’”

Sarcofagul de hîrtie: Bugetul ICR – Liviu Antonesei

“Guvernul, în înţelepciunea sa proverbială, a decis reducerea cu 40 de procente a bugetului Institutului Cultural Român pentru anul viitor. Nu cred că, prin asta, a dorit să pedepsească ICR pentru ‘poneiul roz’, care a fost un fel de prostioară, dar scandalul din jurul său a adus pînă la urmă nişte foloase, dacă nu neapărat culturii române ori institutului ca atare, atunci măcar ‘artiştilor străzii’, care au primit nişte comenzi americane serioase. Cred că decizia guvernului a fost politică, nu fundamentată pe vreo politică de austeritate legată de criză, pentru că n-am regpsit aceeaşi austeritate la alte categorii bugetare similare, cum ar fi bugetul Ministerului Culturii care, din păcate, nu se bucură de succesele înregistrate în exportul cultural de ‘rivalul’ său. Ştiu că unele proiecte ale ICR au fost alocate pe criterii clientelare –, ştiu, de asemenea, că e cu totul neobişnuit ca şefii acestuia, care au rang de demnitari ai statului român, să scrie articole polemice în ziare – nu veţi găsi aşa ceva nicpieri în lumea civilizată! –, dar măsura refucerii bugetului e cu totul nedreaptă. Pentru că, ăn totul, de la mai mult decît dublarea numărului de institute culturale din lume pînă la amplul program de sprijinire a traducerilor din literatura română, trecînd prin alte numeroase tipuri de evenimente culturale, activitatea ICR a fost una neaşteptat de productivă pentru meleagurile noastre levantine. Aşa că aş ruga Onor Domn” Guvernu’ să lase bugetul acestei instituţii în pace!”

Cuvântul
Nr. 3/376, octombrie 2008
www.cuvantul.ro

Argumente filozofice: autobiografia şi dialectica. Stanley Cavell şi Slavoj Žižek – Alexandru Matei

“Situaţia filozofului contemporan ne-o putem imagina în două versiuni, diferite: una a lui Žižek (care este în general a multor filosofi ‘continentali’ postmetafizicieni, inclusiv, e drept, Sloterdijk) şi una a lui Cavell, care este cea a tradiţiei pragmatic-analitice, pe de o parte, combinată cu ceea ce s-ar puteam barbar, numi ‘dialogism intercultural’. În prima, intenţia autorului este de a-şi îndepărta propriul discurs de cele considerate osificate, ilustrări ale ‘lenei de gîndire’, cum frumos se exprimă – dar leneş în context – în ultima lui carte publicată Andrei Cornea (Noul, o veche poveste, Humanitas, 2008). Discursul ‘denunţător’ îşi ia distanţe faţă de ‘ceea ce se spune’, faţă de doxa, atît în enunţ, cît şi, dacă autorului îi iese, în enunţare. Ceea ce rezultă este, de fapt, un obiect estetic. În versiunea secundă, filozoful cheamă la el discursuri preopinente – fenomenologia, pragmatica, discursul analitic, literatura, ce se rostesc în ceea ce se vrea o agora – fatalmente însă modulate de idiomul, de subiectivitatea auctorială. În funcţie de gradul de intervenţie în expunere, autorul reuşeşte sau nu să lase vocile celorlalţi să se audă, cu riscul pierderii coerenţei. Simplist vorbind, avem un chiasm: Žižek argumentează într-un text ‘plin’ ‘golul’ care corespunde adevărului, în vreme ce Cavell împrăştie fragmente de mărturii şi demonstraţii (‘goluri’) în intenţia (mereu zădărnicită de propria conştiinţă) de a ‘împlini’, cu modestie, stoic şi sceptic, practica filozofiei. Dar, desigur, acest chiasm nu este el însuşi decît o figură.”

Tirania corporatistă şi liberalismul oligarhic – Victor Rizescu

“Teoria totalitarismului a fost formulată, la mijlocul secolului al XX-lea, pentru a da seama de noutatea dictaturii exercitate în numele unei ideologii şi menite să reconstruiască societatea potrivit aceleiaşi viziuni ideologice, prin comparaţie cu formele anterioare de politică autoritară pe care le-a cunoscut istoria. Desigur, respingerea conştientă a democraţiei liberale moderne ca alternativă de organizare socială reprezintă o altă caracteristică a acelui tip de regim politic ale cărui încărnări privilegiate au fost Rusia lui Stalin şi Germania lui Hitler. Interpretările totalitarismului au fost criticare ulterior pentru a fi supraevaluat asemănările formale dintre cele două cazuri paradigmatice, în dauna unei analize atente a deosebirilor ce au rezultat tocmai din conţinuturile diferite ale ideologiilor fondatoare.”

“Intervenţiile lui Chirot în problemele autoritarismului şi naţionalismului se derulează pe fundalul unui îndelungat dialog pe care acelaşi autor l-a purtat cu Immanuel Wallerstein – cel mai important teoretician al sistemului mondial articulat prin dinamica schimbului inegal dintre regiuni neomogene ca dezvoltare economică – în cadrele studiilor comparative despre modernizare. Cele trei cărţi ale lui Chirot despre traiectoriile schimbării sociale la nivel global – Social Change in the Twentieth Century (1977), Social Change in the Modern Era (1986) şi How Societies Change (1994, tradusă în româneşte la Editura Athena în 1996 cu titlul Societăţi în schimbare) – au marcat tot atîtea etape ale departajării sale progresive de o perspectivă sociologică născută sub auspiciile neomarxismului din anii 1970 şi la ale cărei premise politice nu a aderat niciodată cu totul. Respingere practicilor autarhice ca remediu al înapoierii a apărut într-o etapă incipientă a acestor disocieri polemice, la fel ca şi reconstruirea filierei corporatiste a respectivelor prescripţii economice. Identificarea corporatismului de facto ca zona de intersecţie a diverselor clase de autoritarism politic şi drept cea mai frecventă – chiar dacă de departe nu cea mai vizibilă – manifestare a lor (…) constituie o punte de legătură dintre investigaţiile de acest fel ale autorului şi cele, devenite dominante mai tîrziu, asupra cărora ne-am oprit cu precădere aici.”

Cuvântul
Nr. 4/377, noiembrie 2008
www.cuvantul.ro

Ideologii şi istorii ideologice: tradiţia românească – Victor Rizescu

“Pe parcursul ultimelor două decenii, viziunile culturale elaborate de Eliade, Cioran sau Noica în orbita experimentului politic de depăşire a modernităţii liberale pe calea dreptei radicale au părut să focalizeze în mod esenţial perplexităţile şi tribulaţiile ideologice româneşti în faţa provocărilor modernizării. Prin comparaţie cu această popularitate – exprimată deseori în termeni negativi –, constucţiile ideologice ale lui Zeletin şi Lovinescu continuă să exercite o hegemonie tăcută asupra presupoziţiilor dominante ale viziunii noastre istorice despre caracterul şi rolul structurilor sociale şi ale curentelor ideologice în procesul de modernizare. Dacă junimiştii plasau entuziasmul imitativ paşoptist şi egoismul de clasă al birocraţiei din epoca brătienistă pe aceeaşi linie a calamităţilor, cei doi apărători ai elitei politice din anii 1920 ne-aua obişnuit să ignorăm diferenţele dintre cele două vîrste ale liberalismului românesc, ascunzîndu-ne astfel natura programului modernizator în favoarea căruia au pledat nemijlocit. Oferindu-ne propria lor istorie legitimatoare ca pe o expresie a lucidităţii şi spiritului critic, ei au plasat lecturile istorice provenite din tabăra culturii critice în categoria prejudecăţilor tradiţionaliste. Ataşînd cultura de opoziţie paşoptistă la propria genealogie şi respingînd-o în bloc pe cea de descendenţă junimistă ca pe o barieră în calea modernizării, ei ne invită să acceptăm ca părţi inevitabile şi benefice ale trecutului fenomene de care sîntem obişnuiţi să le consdierăm anomalii ale prezentului. Aceasta nu este, probabil, decît cea mai importantă dintre moştenirile ideologice ce ne-au fost transmise de perspectivele istorice cu funcţie legitimatoare ale epocii precomuniste.”

Despre Coran şi libertatea de a gîndi – Dominique Avon, Abdellatif Idrissi

“Cultura arabo-musulmană se desemnează printr-un nucleu de mare amploare. Acest centru sau acest nucleu este Coranul, Plecînd de la acest centru, au fost determinate norme, metodele de gîndire şi de legitimare ale scrierilor. Orice întreprindere în domeniul arabo-musulman a trebuit să fie contruntată, de manieră implicită sau explicită, cu textul coranic care a devenit instanţa de legitimitate, modelul suprem de referinţă, cuvîntul fondator. Toate scrierile, medievale şi – în parte – moderne, s-au raportat la textul fondator, de la epistola moartă pînă la textul de gramatică. Paradoxul este că, pe de o parte, se invocă inimitabilitatea (al-i’jâz), acest baraj care interzice folosirea umană a procedeelor coranice. Asta înseamnă că ne aflăm în faţa unei scrieri care refuză orice imitaţie, dar se pretinde, în acelaşi timp, model. Or, prin definiţie, un model este cel care serveşte la reproducere, la imitaţie. Există deci o ambiguitate totală în acest raport. Pe lîngă un discurs confesiv, trebuie să fie posibil să se poată vorbi despre islam ca despre o simplă expresie religioasă printre altele. Majoritatea credincioşilor din iudaism, creştinătate şi încă multe alte religii au acceptat să evolueze în du-te-vino-ul dintre aceşti doi poli – gîndire confesată şi gîndire non-confesată. Reprezentanţii lor au făcut-o cu dificultate, şi uneori incomplet, aşa cum demonstrează dezbaterile recente despre creaţionism din Statele unite. Mişcarea este timidă în lumea majoritar musulmană, însă nu inexistentă. Poate găsi un impuls decisiv plecînd de la Europa. Condiţia este de a recunoaşte, prin luarea la cunoştinţă a trecutului, că nu a existat niciodată ‘acceptare consensuală’ asupra ‘regulilor permanente provenite din sursele autentice ale Islamului: Sfîntul Coran şi Sunna (tradiţia profetului). Dorinţa de a accepta provocarea era puternică, în urmă cu un secol, atunci cînd Muhammad ‘Abduh nu ezita să-şi încrucişeze sabia, dovedind respect, cu un Farah Antun, fondatorul revistei Al-Jami’a, în care acesta din urmă publica textele traduse din Voltaire, Rousseau, Hugo şi Darwin. Faptul că acest gest nu este continuat înseamnă să privezi o parte a omenirii de o muncă a spiritului în care cuvîntul nu este niciodată definitiv.”

Patimile lui Hristos – Paul Cernat

Paul Cornea, Interpretare şi iraţionalitate, Editura Polirom, 2006

“Cartea e, atît pe ansamblu cît şi în detalii, pasionantă. Mai mult decît atît: este plină de ‘stimuli’ teoretici ce au meritul de a descrie locul geometric al preocupărilor şi al gîndirii autorului. În plus, oferă imaginea unui model intelectual şi profesional, capabil să abordeze la vârf, cu rigoare dar fără morgă, ‘marile teme’ şi chestiunile nevralgice ale dezbaterilor academice internaţionale: dilemele opoziţiei relativism vs. universalism într-o lume globală şi, totodată, puternic parohializată, problema înţelegerii între sisteme de gîndire aparent incomensurabile, raporturile între ‘intenţia autorului’ şi ‘limitele interpretării’, statutul istoriei literare în psotmodernitate, relaţia spinoasă dintre nevoia de demitizare şi cea de remitizare a lumii (pornind de la Gilbert Durand), teoria canonului şi aspectele decanonizării, ‘iluzia teoriei şi constrîngerile practicii’, moştenirea romantismului şi iluminismului. Nu un savant de cabinet, izolat naiv şi aseptic într-o Castalie ne întîmpină în aceste pagini, ci un expert pragmatci, mobil, cu o inteligenţă critică mereu în stare de veghe, un optimist temperat dublat de un sceptic constructiv, un savant cu umor, pentru care rigoarea şi erudiţia – obligatorii – nu exclud plasticitatea expresiei şi imaginaţia teoretică, un intelectual liberla şi pluralist, ‘păţit’ şi în mod natural sensibil la pericolele absolutismelor, intoleranţelor şi utopismelor de orice fel.”

“’Metoda’ de lucru a autorului mizează, în mod esenţial, pe negocierea sensului şi pe mediere, pe situarea realistă, fiabilă şi nuanţată într-un punct de echilibru şi de conciliere a contrariilor, Nu este doar o metodă, ci şi o lecţie. Încercînd să concilieze, pragmatic, teoria cu empiria (şi cu ‘bunul-simţ’, după vorba lui A. Compagnon), valoarea literară cu importanţa contextului socio-cultural, universalismul globalizant cu relativismul, perspectiva istorică cu cea tipologică, ‘versantul individual’ şi cel ‘colectiv’ (cf. Roland Barthes) al literaturii, intenţia auctorială cu pluralitatea interpretărilor, ‘aproapele’ şi ‘departele’, rigoarea ştiinţifică şi erudiţia cu spiritul de fineţe, profesorul Cornel Cornea nu ne indică o cale (oricum iluzorie) a ieşirii din labirint, ci ne învaţă, de fiecare dată, să nu ne rătăcim. În lumea noastră sublunară, nu putem spera la mai mult.”

Tribuna
Nr. 146, 1-15 octombrie 2008
www.revistatribuna.ro

“Nu există critic să nu fi greşit, important, pentru cariera lui, e cum e percepută această eroare“ – interviu cu Ion Simuţ

“E tradiţională disocierea între rolul criticului literar şi cel al istoricului literar. Criticul literar se vede mai bine în prezent, în arenă, activitatea lui e de asemenea natură încît înseamnă implicare în actualitatea imediată. Cînd ajunge, tîrziu, să fie formator de opinie, de gust şi de atitudine estetică sau civică, înseamnă că a dobîndit un prestigiu public şi o autoritate morală recunoscute. Nu orice tînăr critic, îndată ce a intrat în arenă, poate spera să şi influenţeze pe alţii, dacă nu e luat în seamă, nu are credit suficient. Trebuie să treacă un timp, să se acumuleze dovezi de competenţă estetică şi morală, pînă ce un critic devine influent, crezut şi, eventual, urmat. Nu există, într-un interval de două-trei decenii, mai mult de doi-trei astfel de critici. Informaţia literară se obţine astăzi uşor de către cine o caută şi o vrea – pentru misiunea unui critic e un rol secundar. Dar trebuie să fie el însuşi suficient de bine informat asupra cărţilor care apar la un moment dat, pentru ca opinia lui să aibă credibilitate, termeni de comparaţie, argumente, perspectivă. Unul dintre defectele cele mai frecvente ale criticilor literari este acela că sînt cititori de cărţi izolate, autori de cronici sau de recenzii, dar incapabili să vadă fenomenul estetic al transformării literaturii şi a publicului, în ansamblul lor. Un critic trebuie să fie şi un bun sociolog al literaturii, cunoscător de cazuri individuale, dar şi de simptome colective – asta are în comun cu istoricul literar, care lucrează abstras din actualitatea imediată. Dar şi istoricul literar trebuie să fie capabil să vadă serii şi grupuri, cum spunea Dan Culcer, unul dintre criticii deceniului opt, pe care merită să ni-l reamintim. Criticul şi istoricul literar se întîlnesc pe domeniul sociologiei.”

A treia cale. Dincolo de fundamentalism şi sincretism – Radu Preda

“Căutarea omului religios de la început de secol XXI pare să fie cauţionată aşadar de două soluţii extreme. Prima este intens discutată mai ales după atentatele din 11 septembrie 2001: deturnarea identităţii religioase prin simplificarea vinovată a unor conţinuturi stratificate timp de secole şi îmbogăţite de generaţii întregi. Din această atitudine la intersecţia ignoranţei cu simplismul se naşte ceea ce în mod curent numim fundamentalism. Prin fundamentalism înţelegem lipsa de nuanţe, respingerea oricărei abordări critice venite din afară, dar şi din interiorul comunităţii de credinţă, negarea valorii şi demnităţii celor de altă religie şi, în final, disponibilitatea, argumentată şi încurajată teologic, de a distruge şi ucide. Violenţa este ridicată la rang de slujbă, de ritual, în timp ce teroristul (aşa cum îl percepem noi) este, de fapt, un celebrant al convingerilor duse până la ultima consecinţă. Chiar dacă se află la polul opus, a doua soluţie este deopotrivă de comodă: deschiderea faţă de orice, oricine, oricum şi oricînd. Înclinaţia spre sincretism a lui homo religiosus parţial amnezic explică enorma creştere a pieţei de carte de tip New Age şi în general a ‘produselor spirituale’, de la masaj cu pietre magice la concedii în templele din junglă. Religia este o ofertă printre altele. Urmînd regulile de bază ale pieţei, consistenţa ofertei diferă radical de la un ofertant la altul. Invocat pînă la exces, principiul toleranţei religioase este caricaturizat prin jumătăţi de informaţii, pseudo-cunoştinţe şi un amestec bizar de credinţe, superstiţii, angoase, idei politice, diete curative şi simboluri reinterpretate. Dacă fundamentalismul este varianta viciată a identităţii ferme, a geografiei religioase locale, atunci sincretismul este varianta pervertită a sintezei, a deschiderii către universalitate.”

Tribuna
Nr. 147, 16-31 octombrie 2008
www.revistatribuna.ro

“Invidiez toată marea poezie a lumii” – interviu cu Ion Mureşan

“Nichita Stănescu mărturisea undeva că l-a invidiat grozav pe Nicolae Labiş după ce l-a auzit recitînd Moartea căprioarei – pentru că a scris o asemenea poezie, nu din alt motiv. Ai sau ai avut un autor, congener sau nu, pe care să îl invidiezi astfel?

Invidiez de la Homer încoace, sînt plin de invidie, invidiez toată marea poezie a lumii… Însă aicea cred că trebuie să dau un răspuns mai scurt, altfel lista de nume este enorm de lungă… Invidiez foarte multă lume dar invidia mea este sinonimă cu bucuria, cu felicitarea, exact cum, ştiu eu, invidiezi un alpinist care a ajuns pe Himalaya ştiind că tu niciodată nu poţi să fii alpinistul ăla, nici nu te interesează alpinistul, dar te bucuri că omul a stabilit o performanţă. În momentul în care ştim că spiritul este nesfârşit, este infinit, în momentul în care ştim cît de puţină este cultura omenirii şi cît de mic este omul pentru a o avea pe toată în el, ce să mai invidiezi? Este loc pentru armate întregi de cuceritori.. Nici nu poţi să măsori cît am ocupat noi altfel decât cu şublerul, cît am reuşit să ne facem casă în spirit. Sîntem ca nişte copii, mai ieşim un pic şi mai facem doi paşi în ogradă, mai mutăm gardul mai încolo, dar e atît de puţin încît invidia este un sentiment echivalent cu frica într-un film western. Eu văd poezia la modul geografic: fiecare poet, fiecare scriitor, e pînă la urmă o ţară care-şi are locul lui pe o hartă nemărginită. O ţară mai mică, o ţară mai mare, o ţară cu munţi, o ţară cu ape, o ţară cu pustiuri, o ţară cu păduri – fiecare înseamnă ceva, fiecare scriitor înseamnă un petec mic de hartă.”

Gândirea slabă şi creştinismul – Nicolae Turcan

“Dacă ‘autoritarismul’ Bisericii se întemeiază pe adevăruri metafizice, soluţia gîndirii slabe este anularea şi anihilarea acestor temeiuri (moartea metafizicii şi a Dumnezeului metafizic, dar totodată şi moartea adevărurilor religioase), pentru ca efectele să nu se mai poată produce. Dincolo de faptul că e restrictiv, fiindcă propune doar o singură soluţie pentru alienarea diagnosticată, argumentul are el însuşi apucături metafizice (sic!): nu ia deloc în discuţie tocmai istoria care ar fi putut contribui la această alienare. De aceea se impun cîteva întrebări legitime: nu cumva legătura dintre metafizică şi putere nu este naturală, ci reprezintă un efect nedorit, tributar unui agent istoric subversiv şi inevitabil deopotrivă? De ce nu ne-am putea imagina o situaţie (şi o soluţie) în care această legătură să nu aibă necesitatea indiscutabilă pe care o are în raţionamentele filosofului italian [Gianni Vattimo]? De ce să nu admitem, aşadar, existenţa unor temeiuri metafizice care să nu aibă drept consecinţă autoritarismul, ci spiritualitatea şi libertatea, aşa cum se întîmplă, de exemplu, în mistica ortodoxă? Cu alte cuvinte, de ce să slăbim temeiurile şi nu consecinţele, atîta timp cît nu există nicio dovadă că lucrurile ar trebui să urmeze doar această unică evoluţie? Dacă voinţa de putere (antievanghelică în fond) este modul prin care Bisericile au căzut în istorie – nu întotdeauna, nu în mod necesar şi nu toate – de ce să nu devină slabă tocmai această putere care, în treacăt fie spus, apare şi în absenţa temeiurilor metafizice? Să nu uităm că pentru a intra în scenă, puterea se aliază cu orice fel de principii – metafizice, economice, subiective etc., după cum o dovedesc ultimele conflicte armate şi ideologice.”

Tribuna
Nr. 149, 16-30 noiembrie 2008
www.revistatribuna.ro

“Am conceput întotdeauna exerciţiul critic ca pe un spectacol” – interviu cu Tudor Caranfil

“Cum vă explicaţi acest ‘nou val cinematografic românesc? Pun ghilimele pentru că eu nu cred că e vorba cu adevărat de un nou val, pentru că nu există un program estetic comun, un manifest. Dar în ultimii ani au debutat câţiva regizori – unii au ajuns la al doilea, la al treilea film – care au transformat cinematografia română într-un brand de ţară. E un lucru surprinzător, inexplicabil aproape…

Păi, mi-l explic, întîi, pentru că tinerii cineaşti au fost împiedicaţi să se exprime un întreg deceniu, pe vremea cînd la conducerea caselor de film, a aşa numitelor studiouri de creaţie cinematografică, au fost reprezentanţii unei generaţii care nu doreau în nici un caz să scape din mîini frînele cinematografiei şi canalizau toţi banii pe care-i punea la dispoziţie statul – care, între noi fie zis, în anii ’90 a fost foarte generos – spre propriile lor producţii, dacă nu şi buzunare. Şi oricînd se ivea un talent ‘periculos’ din rândul tinerilor, afişau ‘stop!’. Erau în schimb promovaţi ca autori (oarecum promovaţi, că nu mai pupau un al doilea film, dar promovaţi totuşi) oamenii care nu puneau probleme, care nu riscau să umbrească pe ‘marii creatori’ de atunci, adică mediocrii şi submediocrii. Şi dintr-o dată se schimbă, în sfîrşit, legea cinematografiei, şi iată, crapă barajele şi se revarsă ‘valul’… Spuneaţi dumneavoastră că e un ‘val’ fără unitate de crez. Nici ‘vague’-ul francez n-a prea avut program comun, nici iranienii, nici chinezii sau coreenii. Dar fiecare şcoală s-a stratificat într-o serie de dezlănţuiri consecutive, pe o perioadă concentrată de timp. Eu nu ştiu dacă la noi e un ‘nou val’, dar văd pentru prima oară în istoria cinematografiei româneşti că în trei ani consecutivi apar trei filme recunoscute ca mari. Mai avusesem noi succese, Gopo cu Scurtă istorie, Ciulei cu Pădurea spînzuraţilor, Pintilie cu Balanţa, dar după euforia succesului de moment se aşternea tăcerea. Acum, între 2005-2007 am avut trei filme, unul mai original decît altul în genul său. Eu nici nu ştiu dacă Cristian Mungiu a creat cel mai bun film. Ştiu doar că a primit Palme-ul. Dar în anii anteriori, Puiu şi Porumboiu au pregătit evenimentul, impunînd filmul românesc după lungi ani de degradare. În acest sens cred că n-ar fi greşit să spunem că Palme d’Or-ul l-au luat toţi trei.”

Recesivitatea selective – Nicolae Turcan

“Nu puţină cerneală s-a consumat de-a lungul timpului în încercările de a rezolva raportul mereu problematic dintre creştinism şi cultură. Ivit în istorie ca o împlinire a profeţiilor iudaice şi hrănindu-se din gîndirea greacă cu aceeaşi nonşalantă îndreptăţire cu care s-a adăpat la izvoarele revelaţiei, creştinismul a întîlnit în creşterea lui culturi diferite. Cu fiecare a intrat în raporturi de convertire şi transfigurare, anunţîndu-şi mesajul şi vocaţia universale, şi fiecare cucerire şi-a pus amprenta asupra felului în care gîndirea creştină a evoluat. Dar istoria acestei poveşti de dragoste n-a fost întotdeauna o reuşită. Întîlnirile dintre creştinism şi cultură n-au fost întîlniri fără rest. Rezistenţe şi emancipări, asimilări parţiale şi divorţuri, lupte pe faţă şi polemici vehemente s-au ivit la tot pasul. Nu s-ar putea afirma că, în creştinism, cultura s-a simţit ca acasă, la fel cum nu ar fi eronată afirmaţia că, uneori, în urma acestor confruntări, ambele au avut de cîştigat, dar şi de pierdut. Între refuzul atenienilor de a-l asculta pe Apostolul Pavel, şi neoplatonismul încreştinat al Sf. Dionisie Areopagitul există o gamă întreagă de tonuri, fiecare cu sunetul, refuzurile şi acceptările proprii, fiecare apărînd într-un moment al istoriei, în funcţie de cauzele şi motivaţiile care i-au dat naştere. O istorie idilică a acestor întîlniri între credinţă şi cultura profană e imposibil de trasat, datorită opoziţiilor şi antagonismelor întîlnite prea adesea. Iar o rezolvare a acestor opoziţii nu e uşor de găsit, mai ales că istoria a cunoscut forme adeseori radicale.”

Acolada
Nr. 13, octombrie 2008
www.editurapleiade.eu

Ancheta: De amicitia (I)

Gheorghe Gricurgu: “Prietenia e probabil cel mai delicat, cel mai pretenţios, cel mai vulnerabil sentiment uman. Ca şi dragostea, ea implică o ‘egalitate armonioasă’, o ‘bunăvoinţă reciprocă’, aşa cum socoteau marii filosofi antici, dar spre deosebire de dragoste nu presupune ‘frenezia de-as se transforma unul pe celălalt’, ‘nu ştiu ce sursă a infinitului personal’, aşa cum o caracteriza pe cea din urmă Baudelaire. Faţă de dragoste, prietenia e mai lucidă, mai circumspectă. Lipsită de abisalitatea acesteia, se orientează, mai cu seamă cînd individul dobîndeşte o anume experienţă de viaţă, spre coluţiile unei acomodări, ale unei adaptări ce pot mai cu uşurinţă reglate decît flama erotică, nu o dată copleşitoare, distructivă. Marja de scepticism devine cu timpul obligatorie. Romanticele prietenii ale adolescenţei şi ale primei tinereţi rămîn în urmă, aidoma villoneştilor zăpezi de altădată, imposibil de repetat în clima morală a maturităţii solare.”

Angela Marinescu: În nici un caz nu cred că prietenia literară presupune admiraţia necritică şi fascinaţia faţă de presupusul tău prieten. Fascinaţia şi admiraţia sînt chestiuni pe care eu le exclud dintr-o posibilă relaţie de prietenie. Mi-ar plăcea să am un prieten literar numai într-o altă lume, pentru că în asta nu mi-a fost dat şi nu cred că mi-ar putea fi dat, pe care să pot să-l atac ca pe propriul meu duşman. Oricum, pînă în momentul cînd am crezut în prietenie, cît timp eram tînără, pe duşmani îi consideram mai importanţi decît pe prieteni.”

Destine europene – Constantin Brâncuşi, Marcel Iancu – Pavel Şuşară

“Dacă ar fi să inventariem cele mai cunoscute lucrări ale lui Brâncuşi din România în afara complexului de la Tîrgu Jiu care intră într-o altă zonă a analizei, adică Rugăciunea, Sărutul, portretele de copil, Coapsa, portretul funerar al lui Petre Stănescu, portretul lui N. Dărăscu, Portret de fată (Orgoliu) şi Domnişoara Pogany (astăzi, din păcate, plecată din ţară după o campanie furibundă împotriva ei, susţinută de o mînă de semidocţi şi de impostori), am avea o imagine completă a lui Brâncuşi, dar şi a ceea ce înseamnă opera sa pentru sculptura secolului XX. […]

Segmentul românesc al operei brâncuşiene, aparent restrîns în relaţie cu ansamblul acesteia, este, paradoxal, infinit mai amplu decît ceea ce rezultă din simpla aritmetică. Pentru că aici nu este un singur Brâncuşi, cel posedat de puritatea formei şi cel care ucide totul pentru a obţine, finalmente, un fulger auriu în văzduh, acel Brâncuşi care ştie ce caută şi ce vrea, ci unul care palpează în direcţii multiple, unele chiar divergente, adică mai mulţi Brâncuşi care ştiu sigur doar un singur lucru: că ‘biftecul’ s-a alterat şi că orizontul clasico-renascentist trebuie, dacă nu înlocuit, măcar completat, cu altul.”

“Mai mult ca oricare altul, Marcel Iancu a fost o adevărată conştiinţă a mdoernităţii în spaţiul românesc, nu doar prin una sau prin alta dintre activităţile sale, ci prin comportamentul lui global, printr-o anumită viziune integratoare care-i animă toate compartimentele creaţiei, creaţie la temelia căreia stă adînca sa vocaţie de desenator, de observator lucid şi de constructor raţional.”

Milă – Ion Maria

“plouă şi mi-e milă
de lună
care nu are umbrelă
şi o să stea
udă
în ploaie”

Acolada
Nr. 14, noiembrie 2008
www.editurapleiade.eu

Ancheta: De amicitia (II)

Irina Petraş: “Prietenia literară se poate ivi, în mod paradoxal, şi unilateral. Vreau să spun că un anume scriitor îmi poate fi, prin ceea ce îmi spune mie scrisul său, un mai bun prieten decît cel în carne şi oase pe care îl văd şi cu care macin vorbe zi de zi.

Mai cred că scriitorul e o personalitate puternică şi ego-centrică, destinată singurătăţii şi singularităţii, ca orice artist. Dar cred şi că există o nevoie de apartenenţă care se naşte din chiar întîlnirea / potrivirea singurătăţii tale cu singurătatea altora, asemeni ţie. Aşa îmi explic şi calda prietenie care mă leagă de oameni pe care nu i-am întîlnit niciodată, dar, fiind ei scriitori, ne ştim din cărţi, adică ne cunoaştem în modul cel mai adînc în care se pot cunoaşte doi oameni. Cărţile sînt toate autobiografii, oricît de ascunse ori pe dos ar fi ele. Mă gîndesc la literatură, desigur, şi încă la cea care îşi spune aşa în deplină legitimitate.”

Simona Popescu: “Prietenii – poate e bine să precizez – sînt de mai multe feluri. O prietenie intensă de cîteva minute înseamnă mult pentru mine. Mi se par emoţionante toate prieteniile de o săptămînă, de cîteva zile. Alea din tabere, de demult. Cînd ne despărţeam cu lacrimi în ochi, că ştiam că e pentru totdeauna! Alea de la festivalurile de poezie. Ştii că şansele să te vezi cu celălalt sînt aşa de puţine. Aproape nule. Schimbaţi, eventual, adrese, dar tu ştii că asta nu înseamnă nimic, după cum ştii că faptul că nu o să păstraţi legătura nu afectează cu nimic minunea prieteniei intense pe care doar doi străini o pot trăi cu adevărat, pentru scurt timp. […]

Nimic nu se schimbă, totul se transformă. Prietenia nu se schimbă, ea se transformă. Capătă mereu alte chipuri şi alte glasuri peste chipurile şi glasurile trecutului. Nu-i uit pe prietenii de la distanţă şi nici pe cei necunoscuţi (cu nimic mai prejos decît prietenii ‘apropiaţi’).”

Dan Stanca – Demonii reali şi îngerii virtuali – Constantin Trandafir

“Noaptea lui Iuda este a cinciprezecea carte a lui Dan Stanca, apărute, acestea, în tot atîţi ani, după 1989. E un ‘caz’ de prolificitate, nu totdeauna benefică, mai ales cînd se manifestă şi un fel de umflare a textelor. Cele peste 450 de pagini puteau fi şi mai multe, dacă reduplicările n-ar sări în ochi, de la vreme tot mai obosiţi de solicitarea cantitativă. ‘Reperele’ şi companiile sînt constante. Cele literare se numesc Gogogl, Dostoievski, Huxley, Bulgakov, Eliade, Orwell, Ivasiuc, Breban, iar cele ideologice Soloviov, Guénon, Fuchuyama, Cioran, Vasile Lovinescu, Patapievici, Bădiliţă. Acesta din urmă se învîntă de cvartetul dăruit culturii române de pronia cerească în ultimii ani: H.R. Patapievici, Dan Stanca, Ion I. Ică jr. şi teodor Baconsky.”

“Scrisul este, înainte de toate, un act iniţiatic. La acest capitol,a l artei, Dan Stanca a dat proba de trecere cu notă bună. Scriitura lui este caleidoscopică, un amestec de gazetărie şi eseu, de memorialistică şi naraţiune, de poezie şi mister, de reflecţii şi descrieri, de sugestii şi discursivităţi. Ar mai fi de accentuat ambiţia romancierului de a-şi statornici ‘stilul’ personal prin împletirea oribilului cu poematicul. Sînt pagini întregi în care ‘frumuseţiel’ descriptive se răsfaţă. […] De tezism, autorul nu poate sau nu vrea să scape. Nici de tendinţa limbjului colorat. Ezotericul narator nu se dă în lături cînd e vorba de limbaj mai verde cît priveşte referinţele la reacţiile trupului, în numele unei oralităţi argotice atît de frumos dezinhibată în vremurile noastre. Dar pentru exorcizarea răului cele mai nimerite sînt structurile artistice vioi apocaliptice. Dan Stanca se află într-un loc de sus al romanului românesc postdecembrist.”

Zigzaguri: Fragment despre decadenţă – Constantin Călin

“Decadenţa e o criză sau o succesiune de crize care induc în spiritul oamenilor impresia de declin inexorabil. Reala sau imaginare, crizele erodează încrederea în prezent şi, în măsura în care mai subzistă, în viitor, influenţînd atît modul de a gîndi, cît şi comportamentul contemporanilor. Unii încearcă să le depăşească, alţii le privesc cu sarcasm, iar alţii se lasă fascinaţi de ele ca de amurguri sau ca de torente. Fapt curios, pentru aceştia din urmă (poeţi, filosofi), decadenţa e o pasiune, o voluptate pe care cor s-o guste pînă la capăt. Le place rolul de crainici ai sfîrşitului, de vestitori ai neantului.”

Steaua
Nr. 11-12 / 2008

Imaginea celuilalt. Proiecţii fantasmatice şi ideologice în Evul Mediu şi în Renaştere – Corin Braga

“Din atichitate pînă în ziua de azi, toate relatările de călătorie vehiculează un discurs despre ceilalţi (les autres) şi despre spaţiile de aiurea (l’ailleurs) ce ridică numeroase probleme de imagologie. După Bincent Fournier, ‘povestirea de călătorie (deicticele ce marchează şi subliniază diferitele moduri ale subiectului în timp şi spaţiu) este un veritabil enunţ cultural (ideologic). Prin ea tranzitează un discurs social banalizat ce pleacă să colonizeze spaţiul străin’ (L’utopie ambiguë. La Suède et la Norvègie chez les voyageurs et essayistes français, 1989). Fiecare civilizaţie şi epocă istorică îşi proiectează propria Weltanschuung asupra teritoriilor şi a populaţiilor pe care le descoperă, fiecare paradigmă culturală îi marchează cu propriile sale scheme pe călătorii pe care îi trimite dincolo de frontierele sale geografice.”

“Exploratorii Renaşterii au fost confruntaţi cu ceea ce J.H. Elliot numeşte ‘o problemă de descriere’, şi anume incapacitatea de a descrie în termeni suficient de specifici şi de expresivi realităţile nou descoperite (The Old World and the New, 1970). Cristofor Columb a fost şi primul explorator care s-a lovit de sărăcia imaginarului şi a vocabularului său. După mărturia lui Bartolomeu de Las Casas, amiralul ‘le spunea oamenilor ce îl însoţeau că, pentru a prezenta Regilor Catolici toate lucrurile pe care le văzuseră, nu i-ar fi ajuns o mie de limbi’ (Christophe Columb, Œvres, 1961).”

Claude Lévi-Strauss: literatura ca ispită – Ioan Pop-Curşeu

“La un al patrulea nivel, iarăşi inconştient – şi în felul acesta ne putem reîntoarce în punctul de pornire, la dorinţa acută a savantului de a scrie poezie sau teatru –, ispita literaturii se manifestă într-o practică sistematică a stilului metaforic în lucrările de etnologie, chiar şi în cele mai abstracte şi mai tehniciste. Lévi-Strauss este cu adevărat captivant cînd gîndeşte ca un structuralist metaforizator: în asemenea clipe e dispus chiar să accepte un anumit relativism în cadrul structurilor pe care are mania de a le identifica peste tot, să creadă că omul este, prin însăşi natura sa, o entitate care se sustrage clasificărilor prea stricte.”

Început de-april – Rody Gorman

“La început de-april
ai dat ceasul înainte cu o oră
şi eu, în aceeaşi clipă,
l-am dat prosteşte înapoi,
iar în intervalul
dintre cele două mişcări ale noastre,
te-ai îndepărtat de mine,
aidoma unui vis
topit pînă-n zori.”

Familia
Nr. 9 (514), septembrie 2008
www.revistafamilia.ro

Fişele unui memorialist – Gheorghe Grigurcu

“Aşteptarea: forma cea mai intensă a vieţii. Aşteptarea fără obiect: forma cea mai pură a vieţii.”

“Îţi aminteşti trecutul nu pentru a-l retrăi, ci pentru a te trăi pe tine însuţi aşa cum eşti, ca fiinţă lăuntrică unitară, fără trecut, prezent sau viitor.”

“Stimulentul ‘negativ’ pe care-l constituie neplăcerea unei acţiuni de care vrei să scapi cît mai repede. ‘Dacă îmi displace o treabă, recunoştea Goethe, ori o las baltă ori o fac mai bine’.”

“Performanţe: elocinţa care produce iluzia tăcerii şi tăcerea care produce iluzia elocinţei.”

“Artă: spontaneitatea ascunsă în elaborare şi elaborarea ascunsă în spontaneitate.”

“E prea talentat pentru a fi şi profund. Cuprins de plasa mătăsoasă a talentului, se izolează agreabil de marile probleme.”

Fals tratat de luciditate şi fantasmele unei istorii literare alternative – Liliana Truţă

Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008

“Eugen Negrici oferă aici mai mult decît o simplă inventariere de boli ale automistificării, demersul său construind, în paralele cu deconstruirea unor false concepte sau prejudecăţi, metehne naţionale sau naţionaliste, şi o istorie literară critică şi alternativă, pe care o putem degaja din discurs, demers început de Nicolae Manolescu în a sa Istorie critică… La temelia acestei fantasme, criticul aşează în mod repetat şi convingător ideea unei evoluţii atipice: ‘Nu fac decît să dezvolt, în continuare, teza caracterului atipic al literaturii române, căreia îi sînt specifica defazările, mascarea funcţiilore, concordanţele întîmplătoare, evoluţiile analoge, genomenele de compensare şi de recuperare tardivă, prin slaturi, evoluţiile vertiginoase, compensatorii.’

Iluziile literaturii române: un obligatoriu manual de luciditate, pe care orice critic tînăr ar trebui să-l asimileze înainte de a primi rîvnitul carnet de conducere, un cod rutier ce trebuie parcurs de fiecare dată cînd ne tentează ispita rezolvărilor facile şi a ideilor primite de-a gata, mirosind suspect a… automistificare.”

Ce ne-a mai rămas – Ioan Milea

“O pedeapsă este şi asta: de a trebui să afli atîtea ca să ajungi să ştii că nu ştii.”

“Poezia nu e o încercare de a încurca şi mai mult limbile, ci una de a le descurca pe cît se poate.”

“Sîntem cu toţii nişte buni samariteni rataţi.”

“Firea este făcută din fire pe care ar trebui să le împletim. Şi totuşi umblăm despletiţi prin viaţă.”

“Globalizarea înseamnă, cultural, dezuniversalizare.”

“Să inventez şi eu verb? A clicăi. Şi un substantiv? Clicăială. Da, e o clicăială de nu se mai aude om cu om.”

“Proverb arab citat de Le Breton: ‘Nu deschide gura decît dacă eşti sigur că ceea ce vei spune este mai frumos decît tăcerea.’”

Familia
Nr. 10 (515), octombrie 2009
www.revistafamilia.ro

“Cînd am terminat Istoria critică a literaturii române, m-am trezit deodată că nu mai ştiu ce să fac” – interviu cu Nicolae Manolescu

“Este mult mai simplu să faci azi critică literară de performanţă , fiindcă nu mai există restricţii nici în informare, nici în interpretare. Poţi să citeşti ce vrei, în orice limbă, nimeni nu îţi mai spune ce să citeşti sau despre ce să scrii. Un tînăr critic din zilele noastre beneficiază de nişte lucruri pe care noi, la vremea aceea, ni le doream, dar pe care nu le aveam sau despre care nici nu ştiam că există. […] Eu, de exemplu, nici măcar nu auzisem, oficial, în liceu de marii scriitori: de Maiorescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Alexandru Amcedonski, iar în facultate nu le-am studiat operele. […]

Cred că abia acum audienţa criticului a ajuns acolo unde îi este locul, Pe vremea noastră era supralicitată, căci nu aveam ce căuta noi cronicarii literari în postura de lideri de opinie politică. Astăzi cine este deştept şi scrie bine se face auzit. Exemplul care îmi vine acum în minte este cel al lui Dan C. Mihăilescu, care e, probabil, cel mai bun cronicar literar contemporan. A găsit o formulă în care amestecă aprecierile critice de valoare cu publicitatea, ceea ce acum, cînd totul e comercial, dă bine. Situează opera în context, nu uită să spună cine este autorul, de unde vine, ce a mai scris, ce studii are etc. Vorbeşte cu haz şi cu o inteligenţă remarcabil despre tot felul de cărţi – unele relativ facile, altele estrem de complicate – pe care le prezintă de le înţelege toată lumea. Dacă mîine aş relua cronica literară, aş face ca Dan C. Mihăilescu, nu cum o făceam eu însumi deunăzi!”

Interviu cu Emil Constantinescu şi Zoe Petre

Vis-avis de Rusia, vias-a-vis de cine ştie ce angajamente probabile, relaţia lui Iliescu cu Rusia…

Emil Constantinescu: “Dacă vreţi să discutăm, bine, era în primul rînd relaţia Iliescu-Miloşevici, semnaseră tratatul. Eu n-am respectat tratatul, eu am încălcat tratatul semnat de Iliescu, pentru că l-am considerat un tratat neavenit, cu o persoană care nu respecta drepturile omului. Erau crime împotriva umanităţii. Pentru că în tratatul semnat de Iliescu şi Miloşevici era aceeaşi frază ca în tratatul cu Rusia: tratatul prevedea că niciuna dintre părţile contractante nu va permite folosirea teritoriului său pentru atacarea celuilalt, or, noi am permis folosirea teritoriului nostru pentru atac împotriva lor. Deci eu am încălcat tratatul. L-am încălcat efectiv. În timpul ăsta eu îi primeam şi aveam relaţii cu opoziţia anti-Miloşevici din Servia, consideram că este un regim comunist de dictatură şi că Miloşevici nu este Serbia. Vreau să mai spun ceva important. Este foarte important de precizat şi aici trebui să fac o declaraţie esenţială: Nimeni, vreodată, nici Clinton, nici oricine altcineva din Statele Unite, nu mi-au cerut să am o atitudine ostilă faţă de Rusia. Şi în nici un caz eu nu am avut o atitudine ostilă verbal. Tactica pe care am avut-o şi eu şi oficialii ministerului de externe şi colaboratorii mei a fost de desprindere categorică de Rusia, pentru totdeauna, noi am făcut-o şi s-a lămurit asta. Dar niciodată nu am urmărit jignirea Rusiei. Declaraţiile mele erau că respectăm statutul, atenţie, de mare putere, nu de superputere, al Rusiei şi interesele Rusiei în zonă, atîta timp cît nu lezează interesele poporului român.”

Haiku-uri – Daniel Lăcătuş

“Către asfinţit
peste pustia nopţii
liliecii plîng”

“Parcul solitar
în sumbrul ritm al ploii
regretele curg”

Apostrof
Nr. 9 (220), septembrie 2008
www.revista-apostrof.ro

Despre fiinţă şi fiinţare. Mihai Şora şi gîndirea existenţială – M. Finkenthal

“Dialectica disputei dintre a fi şi a avea se conturează de la bun început în opera lui Mihai Şora. Menirea omului este aceea de a fi, dar nu în sensul de a ek-sista, adică de a-şi împlini menirea în înţelesul aristotelian, acela de a-şi realiza forma, ci mai curînd prin înţelegerea sinelui şi prin realizarea, în urma unui necontenit dialog interior, a condiţiei de fiinţă roditoare. Omul trebuie să se menţină la înălţimea sarcinii sale, aceea de a rodi, şi prin aceasta el se ‘realizează’, se actualizează, îşi îndeplineşte esenţa. Marea dificultate pe care o confruntăm odată porniţi pe această cale provine însă din faptul că ‘forma esenţială care ne determină şi ne specifică în lume ca fiinţe individuale nu se lasă decît cu greu surprinsă’. Această formă esenţială este o entitate ontologică, opacă, ce precedă încercările noastre de a o surprinde. Mai mult,a ceste tentative vor reuşi doar dacă de la bun început se vor găsi într-o ascunsă, dar certă rezonanţă cu acest nucleu ontologic al existenţei: ‘nu aduc la existenţă forma noastră esenţială decît acele acte ale noastre care făceau deja cumva parte din ea înainte chiar de a fi active cu adeărat’. Mult mai tîrziu, acest centru al existenţei individuale va fi definit, în Clipa şi Timpul, ca fiind ‘sfera cu raza […] de valoare nulă’, sfera Universalei Putinţe (‘de a fi’, adaugă autorul). Dar la această sferă UP vom reveni poate mai încolo; pentur moment, aş observa doar discretă a lui a face, care va completa diada lui a fi – a avea, care părea că poziţionează discuţia pe o singură axă doar. În felul acesta, o nouă dimensiune se adaugă modeluluide antropologie metafizică propus de Şora; căutarea centrului existenţial şi lupta neîncetată pentru realizarea rodului şi a rodirii se vor purta, aşadar, într-un spaţiu definit de triada: a fi, a face şi a avea.”

Geopolitică şi literatură – Ştefan Borbély

Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Braşov, 2007

“De ani buni, Cornel ungureanu are marele merit de a merge, aproape de unul singur, împotriva frisoanelor de canonizare şi recanonizare esteticocentrică pe care le suportă literatura română, demonstrînd cu fiecare volum exemplar pe care îl tipăreşte (Mitteleuropa periferiilor, Geografiile literare… etc.) necesitatea recontextualizării literaturii române prin implicarea unor factori care nu ţin exclusiv de gust estetic, ceea ce înseamnă – în mod necesar – asumarea unei condiţii politice în afara căreia canonul istoriei noastre literare nu poate fi decît parţializant şi discriminator. Cornel Ungureanu trudeşte, de ani buni, la definirea unei istorii integrale a literaturii române, a cărei sarcină primordială e depăşirea autosuficienţei păguboase în care a fost percepută în mod canonic această literatură, ca şi cum toţi scriitorii noştri ar fi trăit în elevate turnuri de fildeş, complet impermeabili la zumzăitul socio-politic al vieţii din jurul lor, ca şi cum ei nu ar fi cunoscut partizanate politice şi opţiuni ideologice angajante, ca şi cum literatura română s-ar fi scris în afara influenţelor socio-politice şi filosofice resimţite din exterior.”

“Istoria secretă a literaturii române (titlu comercial sugerat de către editor, cu care autorul nu a fost de acord) conţine, în general, excelente fişe de lucru, fărîmituri substanţiale de pe masa marilor cărţi pe care autorul le-a publicat în anii după Revoluţie. Peste tot: un Cornel Ungureanu erudit şi fin, neconvenţional şi profund, excelent în ţinuta ştiinţifică de aleasă acurateţe istorică şi comparativă cu care îşi formulează ipotele. Pe scurt: un om de la care se învaţă cu folos cultură autentică, ale cărui cărţi nu trebuie dosite prea adînc în bibliotecă, fiindcă sînt bii, incitante, îndemnuri de gîndire liberă şi personală, constituindu-se în baze de pornire pentru cercetări de anvergură.”

Conversaţii cu Norman Manea

“Marta Petreu: Ai o experienţă complicată a nevrozei, a suferinţei, a vieţii. Ţi-a folosit suferinţa asta la ceva? Eu din pavese ştiu că suferinţa nu ajută la nimica.

Asta o spun totdeauna cei care suferă şi care, din demnitate, refuză postura de victimă, întrebarea – cum o pui, rezumă, într-un fel, o discuţie lungă. Accentele, aşa cum se distribuie, sînt parţiale. NU întreaga existenţă este suferinţă. Nici n-ar putea fi. Existenţa îşi are momente de repriză, de bucurie, de fericită eroare, de iluzie. Viaţa mea nu e, din punctul ăsta de vedere, diferită de a altora. E marcată de nişte traume, evident, mai uşor clasificabile. Nu cred că o viaţă reală este lipsită de suferinţă, oricare ar fi ea. Chiar în camera ta, fără să te deplasezi din ea şi fără să permiţi accesului exteriorului. Venind aici, încercînd să înţeleg realitatea unei ţări libere, a unor oameni cu altă biografie, cu altă devenire, am descoperit, frecvent, suferinţe exprimate sau ascunse, puternice, fracturări teribile ale existenţei. Văzînd suferinţa altora, devii modest. Viaţa oamenilor, aşa cum este ea, nu are neapărat nevoie de Holocaust sau de comunism sau de genocid sau de masacre pentru asta. Nu este o viaţă idilică. Şi-n existenţa mea suferinţa ocupă destule porţiuni. A fost intensă.

Şi bucuria?

Cred că trăiesc suferinţa cu mai mare intensitate decît pot trăi bucuria, dar şi bucuria – tocmai pentru că am şi experienţa suferinţei – o trăiesc tot cu intensitate. E mai scurtă, cum e firesc să fie. Şi se şi uită, poate, repede. Are o anumită imponderabilitate. Suferinţa are pondere, e grea, îşi revendică semnificaţia mai facil, într-un fel, decît bucuria. Oamenii se concurează în a-şi statua suferinţa drept ceva extrem de important. Nu e întîmplătoare, într-un fel, dezbaterea românească despre ‘monopolul suferinţei’. Fiecare se vrea în postura asta, în care, paradoxal, se simte mai confortabil. O situaţie umană care cere compasiune, înţelegere, simpatie. Bucuria provoacă mai curînd invidie. Nu ştiu ce-am învăţat din suferinţă. Am văzut şi suferinţa altora, oameni apropiaţi sau nu foarte apropiaţi. Un spectacol dureros. Foarte rar, foarte rar putem ajuta. Nu înseamnă că nu putem ajuta. Nu înseamnă că nu putem ajuta. Trimitem semnale de solidaritate şi de simpatie. Poate ajută. Nu cred că vindică, nu cred că imunizează.”

Prefigurări ale ortodoxismului interbelic. Naţionalismul Bisericii Ortodoxe Române – Ciprian Bota
“Pentru întîia oară în epoca modernă întîlnim o concepţie care consideră religia ortodoxă ca parte fundamentală a identităţii naţionale la Naum Râmniceanu, călugăr cărturar de la începutul secolului al XIX-lea. În scurta lucrare Despre originea românilor, acesta va enumera drept principale caracteristici ale naţiunii române: consangvinitatea, apartenenţa la creştinismul ortodox şi poziţia privilegiată a aristocraţiei, iar într-o scrisoare din 1836 acelaşi autor va mulţumi proniei divine că s-a născut bărbat, nu femeie, că părinţii au fost ortodocşi şi nobili, că a învăţat, pe lângă limba română, elina şi greaca vulgară. ‘Apogeul gloriei’ patriei, conform lui Naum, este ‘credinţa Ortodoxă’, pe locul doi fiind autoritatea, pe trei boierii, iar apoi celelalte clase sociale. Ne aflăm deci, la începutul secolului al XIX-lea, în faţa unei preconcepţii premoderne a naţiunii, care, pe de o parte, medisociind între confesiune şi etnie, consideră ortodoxia culmea etnicului şi, pe de altă parte, are o viziune ierarhică a naţiunii, bazată pe diferenţele existente între clasele sociale.”

Noua literatură
Nr. 18, septembrie – octombrie 2008
http://noualiteratura.wordpress.com

Dosar: Literatura română în străinătate

Marieva Ionescu: “Momentul Les Belles étrangères a reprezentat un boom ce a atras, mai mult decît se întîmplase pînă atunci, atenţia editorilor francezi asupra pieţei româneşti de carte şi în principal asupra apariţiilor editoriale româneşti de după 1989. Aceast nu înseamnă că nu existau traduceri în franceză din autori români şi înainte de acest eveniment, însă prezenţa, lecturile şi conferinţele celor doisprezece autori, discuţiile în jurul lor, precum şi antologia Douze écrivains roumains. Anthologir Les Belles Étrangères, Editions l’Inventaire, 2005, însoţită de DVD-ul Vivre et écrire en Roumanie, au creat ecouri concretizate în apariţia, în ultimii trei ani,a unor traduceri.”

Peter Rösch: “Şablonul istoric nu poate acoperi toată literatura. Exemplul cel mai evident ar fi Mircea Cărtărescu, care foloseşte istoria doar ca pe un pretext pentru tematici poetice, umane, metafizice. Prin aspectul istoric nu putem explica nici succesul lui Max Blecher (Întîmplări…, 2003, Inimi cicatrizate, 2006, Suhrkamp), nici pe cel al lui Mircea Eliade (la Suhrkamp a apărut aproape toată proza lui, anul acesta Tinereţe fără bătrîneţe).”

Luminiţa Marcu: “Anul trecut, în Madrid, una dintre cărţile cel mai bine aşezate pe rafturile cde noutăţi din cel mai mare FNAC era Patul lui Procust, un roman pe care noi, în România, îl trecem repede la categoria clasici interbelici, probabil plictisiţi de numele lui Camil Petrescu, un scriitor prea şcolăreşte canonic. Dar iată că spaniolii se pot bucura de un roman românesc ‘vechi’ poate mai mult decît de noutăţile care mizează pe exoticul comunist. Iată numai un comentariu al unui critic din leon, Javier Pérez Fernández: ‘Dacă această cartear fi fost publicată în 1933 nu la Bucureşti, ci la Paris sau Londra, azi ar fi fost un roman clasic. Rar am întîlnit un roman care să folosească tehnica punctelor de vedere multiple şi care să creeze totodată o poveste atît de coerentă. O carte extrem de interesantă şi singulară, aflată cîteodată la jumătatea drumului dintre eseu şi tablou costumbrist, o delicioasă descriere a unei epoci.”

Jurnalul vremurilor de inflaţie (XVIII) – Vasile Ernu

“Literatura este unul dintre cele mai vechi medii şi producţii culturale, pe cînd filmul este un limbaj cultural foarte recent. Întîlnirea dintre cele două limbaje este un fenomen foarte important pentru cultura modernă. Filmul nu poate apărea fără povestea scrisă. Ei îşi întemeiază discursul pe acest limbaj ‘arhaic’. La rîndul său, acest limbaj ‘arhaic’, odată pătruns în film, este transformat şid evine altceva. Cred că filmul nu poate dăuna sau ajuta o carte decît strict la nivelul de marketing, ceea ce e deja altceva. Ştiu o mulţime de cărţi excelente şi filme care pornesc de la ele de o banalitate îngrozitoare. De asemenea, sînt cazuri celebre de texte slabe şi filme foarte reuşite. Ideal e să avem şi cartea reuşită, şi filmul reuşit, însă trebuie să nu uităm că sînt limbaje diferite, sînt lucruri diferite.”

IDEA
Nr. 29, 2008
www.ideamagazine.ro

Semn şi simbol în Estetica lui Hegel – Paul de Man

“Nu e uşor să descoperim elementul din literatură care poate fi suspectat de interferenţă în integritatea ei estetică. Nevoia de a ascunde e înscrisă, ca să zicem aşa, în situaţia ca atare, iar această nevoie e pesemne îndeajuns de puternică pentru a bloca accesul direct la problemă. Trebuie să ne întoarcem, aşadar, la textele canonice ale teoriei estetice, cele care oferă cea mai puternică apărare argumentată pentru echivalarea artei cu experienţa estetică. Din raţiuni care au de-a face cu această ocazie anume, dar care abia dacă au nevoie de vreo justificare mai puţin personală, Prelegerile de estetică ale lui Hegel prezintă poate cea mai tenace provocare la adresa unei asemnea încercări. Nu există alt loc în care structura, istoria şi judecata artei să pară a fi mai aproape de punerea lor sistematică în practică şi niciunde altundeva această sinteză sistematică nu se întemeiază atît de exclusiv pe o singură categorie precisă, în deplinul înţeles aristotelic al acestui cuvînt, numită estetică. Sub nume diferite, această categorie n-a încetat nici o clipă să iasă în relief pe parcursul gîndirii occidentale, iar asta într-o asemenea măsură încît faptul că ea n-a avut un nume pînă în secolul al XVII-lea e mai curînd un semn al prezenţei sale copleşitoare decît al nonexistenţei ei.”

“Filosofia lui Hegel, care, la fel ca Estetica sa, e o filosofie a istoriei (şi a esteticii), respectiv o istorie a filosofiei (şi a esteticii), respectiv o istorie a filosofiei (şi a esteticii) – iar corpusul hegelian conţine texte ce poartă aceste două titluri simetrice –, e, de fapt, o alegorie a disjuncţiei dintre filosofie şi istorie sau, în ce priveşte interesul nostru mai restrîns, între experienţa literară şi teoria literară. Motivele acestei disjuncţii, pe care e la fel de inutil s-o deplorăm sau s-o ridicăm în slăvi, nu sînt ele însele istorice sau recuperabile pe calea istoriei. În măsura în care ele sînt inerente limbajului, în necesitatea, care este de asemenea şi o imposibilitate, de a pune în legătură subiectul cu predicatele sale sau semnul cu semnificaţiile sale simbolice, disjuncţia se va manifesta întotdeauna, cum a făcut-o la Hegel, de-ndată ce experienţa sa estompează pînă la a ajunge gîndire, istoria pînă la a ajunge teorie. Nu e de mirare atunci că teoria literară are un renume atît de prost, cu atît mai mult cu cît ivirea gîndirii şi a teoriei nu e ceva pe care gîndirea noastră poate spera s-o împiedice sau s-o controleze.”

Artă şi filosofie – Alain Badiou

“Didacticism, romantism, clasicism sînt schemele posibile ale nodului dintre artă şi filosofie, termenul terţ al acestui nod fiind educaţia subiecţilor şi mai ales aceea a tineretului. În didacticism, filosofia se înnoadă cu arta în modalitatea unei supravegheri educative a menirii sale extrinsece în raport cu adevăratul. În romantism, arta realizează în sînul finitudinii întreaga educaţie subiectivă de care e în stare infinitatea filosofică a Ideii. În clasicism, arta captează dorinţa şi-i educă treansferul prin propunerea unei asemuiri a obiectului său. Filosofia nu e convocată aici decît ca estetică: ea îşi dă sfatul cu privire la regulile lui ‘a plăcea’.

Ceea ce caracterizează, după mine, secolul nostru pe terminate e că el n-a introdus, la o scară masivă, vreo nouă schemă. Deşi se pretinde că ar fi veacul ‘sfîrşiturilor’, al rupturilor, al catastrofelor, pentru nodul care ne preocupă îl văd mai curînd ca un secol conservator şi eclectic.

Care sînt, în secolul al XX-lea, dispoziţiile masive al gîndiri? Care să-i foe singularităţile masiv reperabile?

Nu le văd decît pe acestea trei: marxismul, psihanaliza şi hermeneutica germană.

Or, e limpede că în materie de gîndire a artei marxismul e didactician, psihanaliza – clasică, iar hermeneutica heideggeriană – romantică.”

Nepriinţă în estetică [Introducere] – Jacques Rancière

“Ca să existe artă, e nevoie de o privire şi de-o gîndire care s-o identifice. Această identificare presupune ea însăşi un proces complex de diferenţiere. Pentru ca o statuie sau o pictură să fie artă, se cer întrunite două condiţii în aparenţă contradictorii. Trebuie să vedem în acestea produsul unei arte, şi nu o simplă imagine în privinţa căreia să se judece doar legitimitatea de principiu sau asemănarea de fapt. Dar mai trebuie totodată şi să fie perceput aici altceva decît produsul unei arte, adică al unei exersări reglate a unei priceperi în a face [savoir-faire]. Dansul nu e artă cîtă vreme nu vedem în el decît săvîrşirea unui ritual religios sau terapeutic. Dar nu e aşa ceva nici atunci cînd vedem în el doar exerciţiul unei simple virtuozităţi corporale. Pentru ca el să fie socotit o artă, e nevoie de altceva. Acest ‘altceva’ se chema, pînă în epoca lui Stendhal, o istorie. Pentru poeticienii secolului al XVIII-lea, chestiunea de a şti dacă arta dansului aparţine astelor frumoase se reduce la o întrebare simplă: povesteşte dansul o istorie? Este el mimesis? Mimesis este, în fond, ceea ce deosebeşte priceperea artistului de cea a artizanului, ca şi de cea a furnizorului de amuzament. Artele frumoase sînt zise astfel deoarece legile guvernînd mimesis definesc totodată un raport reglat între o manieră de a face – o poiesis – şi o manieră de a fi – o aisthesis – care e afectată de ea. Acest raport de trei, al cărui garant se cheamă ‘natura umană’; defineşte un regim de identificare al artelor, cel pe care am propus să-l numim regim reprezentativ. Momentul la care arta îşi substituie singularul pluralului artelor frumoase şi suscită, pentru a-l gîndi, un discurs care se va chema estetică este acela în care se desface nodul acesta al unei naturi productive, al unei naturi sensibile şi al unei naturi legislatoare care se numea mimesis sau reprezentare.

Estetica este înainte de toate discursul ce enunţă această ruptură a raportului de trei care garanta ordinea artelor frumoase. Sfîrşitul mimesis nu e sfîrşitul figuraţiei. Este sfîrşitul legislaţiei mimetice care acorda între ele natura productivă şi natura sensibilă. Muzele cedează locul muzicii, vasăzică raportului fără mediere între calculul operei şi purul afect sensibil, care e şi raportul nemijlocit între aparatul tehnic şi cîntul interiorităţii: soloul de corn ce face sufletul cuvintelor lui Fiordiligi, dar şi fluierul vecinului şi pompa de apă care formează un suflet de artist. Poiesis şi aisthesis se raportează de-acum nemijlocit una la cealaltă. Dar ele se raporteză în chiar ecartul raţiunilor lor. Singura natură umană care să le acorde o natură pierdută sau o umanitate ce stă încă să vină. De la Kant la Adorno, trecînd prin Schiller, Hegel, Schopenhauer sau Nietzche, discursul estetic nu va avea alt obiect decât gîndirea acestui raport dezacordat. Ceea ce el se va porni în felul acesta să enunţe nu e fantezia unor capete speculative, este regimul nou şi paradoxal de identificare al lucrurilor artei. Acesta e regimul pe care am propus să-l numim regim estetic al artei.”

Secolul 21
Nr. 1-6 / 2008
www.secolul21.ro

Tema numărului: Scena publică

Trei modele normative de democraţie – Jürgen Habermas

“Dacă facem din concepţia procedurală a politicii deliberative miezul normativ al teoriei democraţiei, apar atît diferenţe atît faţă de concepţia republicană, conform căreia statul este o comunitate etică, cît şi faţă de concepţia liberală, pentru care statul este străjerul societăţii economice. În compararea acestor trei modele, plec de la dimensiunea politicii care ne-a reţinut pînă acum atenţia, şi anume formarea demcoratică a opiniei şi a voinţei, care se obţine prin alegeri generale şi prin activitatea parlamentului.

Conform concepţiei liberale, acest proces nu se efectuează decît sub formă de compromisuri încheiate între interese diferite. Regulile de formare a compromisurilor, şi care au funcţia de a garanta echitatea rezultatelor prin intermediul sufragiului egal şi universal, al alcătuirii reprezentative a corpurilor parlamentare, al regulamentului lor etc., se justifică atunci pornind de la principiile liberale ale Constituţiei. Conform concepţiei republicane, formarea democratică a voinţei trece printr-o înţelegere etică privind identitatea colectivă; la nivelul conţinutului său, deliberarea se poate baza deci pe un consens de fond stabilit cultural, care se regenerează prin amintirea ritualizată a unui act fondator republican. Teoria discuţiei împrumută elemente din ambele părţi şi le integrează într-o concepţie asupra unei proceduri ideale de deliberare şi decizie. Această procedură democratică stabileşte o legătură internă între negocieri, discuţii privind identitatea colectivă şi discuţii privind dreptatea, permiţînd astfel să se presupună că, în astfel de condiţii, se vor obţine rezultate raţionale sau echitabile. Raţiunea practică se retrage astfel din domeniul drepturilor universale ale omului şi din domeniul eticului concret al unei comunităţi anume, pentru a învesti regulile discuţiei şi formele de argumentare care îşi extrag conţinutul normativ din baza de validitate a acţiunii orientate înspre înţelegere şi, în cele din urmă, din structura comunicării verbale.”

Politeţea lingvistică în spaţiul public – Cristiana-Nicola Teodorescu

“Politeţea lingvistică este una dintre practicile care, din nefericire, se manifestă cu parcinomie în spaţiul public, dominat, de prea multe ori, de agresivitatea verbală şi vulgaritate. Poate şi din acest motiv, cercetările despre politeţea lingvistică au cunoscut o adevărată explozie în ultimii treizeci de ani. Dacă agresivitatea şi lipsa de politeţe din spaţiul public românesc au determinat orientarea preocupărilor de cercetare către aspecte ale politeţii lingvistive ori ale limbajului violent, interesul occidental, înnoit fără încetare, pentru politeţea lingvistică şi manifestările sale în diferite limbi, ar avea două explicaţii fundamentale. Mai întîi, sfîrşitul secolului al XX-lea a fost marcat de fenomenul pe care Tzvetan Todorov îl numea ‘încrucişarea culturilor’. În acest context, dorinţa de a-l înţelege pe Celălalt proin comportamentul său lingvistic este cu totul de înţeles. Pe de altă parte, interesul cercetătorilor pentru politeţea lingvistică se înscrie în amplul context al preocupărilor legate de comunicare, de interacţiune verbală, de analiză conversaţională.”

“Cele trei acte de limbaj analizate (a saluta, a mulţumi, a face o urare), cu toate variaţiile întregistrabile la toate nivelurile de analiză, posedă balori sociorelaţionale evidente, care traduc o anumită concepţie asupra politeţii lingvistice şi comunicaţionale, specifice din punct de vedere cultural pentru o anumită comunitate.”

Spaţiul public al dezbaterii (de idei) – Ştefan Vianu

“… cîteva cuvinte despre rolul autorităţii în dezbaterile filozofice. Lipsa acesteia la majoritatea oamenilor noştri de cultură este, după părerea mea, cauza principală a ‘anomaliei de non sequietur’ – nicidecum slaba receptivitate a publicului sau lipsa sa de competenţă în problemele de specialitate. Filozofii noştri n-au crezut şi nu cred într-un adevăr absolut pe care, rostindu-l, şi l-ar asuma ‘pînă în pînzele albe’; ei suferă de boala românului pe care Emil Cioran a diagnosticat-o cu mare precizie: relativismul. Atît timp cît nu se vor vindeca de ea, nimeni nu are dreptul să se plîngă de lipsa unui spaţiu public al dezbaterilor filozofice într-adevăr funcţional.”

Bule private şi teritoriul nimărui. Spaţiul public în Bucureşti după 1989 – Ştefan Ghenciulescu

“Ipoteza mea, pornind de la cazul Bucureştiului, este că explozia de vitalitate urbană este acompaniată de o continuitate şi de fapt o exacerbare în mentalitatea închiderii, neimplicării şi retragerii în spaţiul privat, precum şi, în mod paradoxal, de reflexele autoritare ale unei administraţii altminteri destul de slabe. Articularea şi negocierea dintre spaţiul public şi cel privat devin din ce în ce mai slabe. În locul lor, observăm o colecţie de lumi individuale pluttind pe un fond al nimănui. Acest fond – fostul spaţiu public al oraşului – nu este de fapt abandonat: îl folosim, îl consumăm, şi ne tăiem tot timpul din el bucăţi de care avem nevoie. Astfel, insule organizate şi chiar luxoase se învecinează cu maidane sinistre. Domeniul public a devenit un cîmp de bătălie al intereselor şi semnelor. Cred că putem vorbi despre teritoriul oraşului ca despre un arhipeleag de spaţii private.”