Pentru unul ca mine, căruia orice apropiere de vreo Casă de cultură îi provoacă o anumită idiosincrasie – pe de o parte pentru că e un loc unde nu mă aştept să găsesc cultură servită adecvat cu spaţiul uriaş al sălii de spectacol, pe de altă parte pentru că arhitectura proletară a oricărei Case de cultură îmi repugnă şi mă face mă gîndesc că pînă şi de la păsări şi animale oamenii pot învăţa cum să-şi organizeze cît de cît interesant locul unde are loc locuirea – aşadar, pentru unul ca mine, cu alergie la inesteticul urban (şi bădărănia umană), drama de sîmbătă seara m-a surprins plăcut, cu atît mai mult cu cît am rememorat, şi vizual de data asta, Crucificarea ca eveniment major pentru destinul etern al omenirii.
Corul Deo Gloria a prezentat “Învierea şi viaţa”, o dramă muzicală pentru narator, actori, solişti, cor şi orchestră de Robert Sterling. A coordona 60 de participanţi la ţesătura artistic-muzicală nu e deloc un lucru uşor, dar dirijorul corului, Ovidiu Niculaş, are experienţa necesară, site-ul Fundaţia Deo Gloria precizînd că e al treilea an de prezentare a dramei, pînă acum interpretarea ei avînd loc în Oradea, Marghita, Sibiu, Deva, Viena, Graz, Torino, Roma, Nurnberg, Schwabach, Metzingen.
Cu evidente trăsături culturale de tip occidental (american) şi confesional (evanghelic), drama e construită cu ajutorul unor cunoscute teme muzicale din muzica pop de sorginte creştină a anilor ’80-’90, care e tot mai prezentă în comunităţile evanghelice din România în ultimii 10 ani, la concurenţă cu aşa-numita muzică worship – şi din compoziţii corale la fel de cunoscute auditoriului provenit din mediul neo-protestant. Drama e alcătuită din episoade uşor de recunoscut de către spectatorul cu minimă cultură religioasă, dar tratate în cheie confesional-evanghelică: Maria, mama lui Isus, nu are nici un rol, în afară de cîntecul în întuneric, la picioarele crucii Răstignitului, unele piese fac referiri directe (în registru evanghelist) la auditoriu, folosind persoana a II-a singular (dar şi persoana I plural).
Din punct de vedere liric, Isus nu este personajul central, interpretul român al lui Petru, cu vădit apetit dramatic, captînd cel mai mult atenţia, în afara personajului central care este mulţimea. Aşadar, nu e de mirare că multe părţi ale dramei muzicale sînt distribuite corului, şi într-un progres tonal cu (prea) dese momente apoteotice.
Am reţinut momentul coborîrii de pe cruce, care nu este un vector cultural de sorginte protestantă, ci din îndelungata tradiţie catolică, amintind de celebre picturi care au imortalizat artistic cea mai apropiată, şi dureroasă, poziţionare a Mariei faţă de fiul ei.
Sfîşierea perdelei albe (dincolo de care se profila Răstignirea) în momentul Morţii însoţite de cutremur şi întuneric a creat o intensitate psihologică deosebită, însă cere prea multă fineţe de interpretare pentru a se face legătura, mai ales în clipele “videoclipului”, cu semnificaţia teologică a ruperii catapetesmei din Templu.
În general, ritmul compoziţiei muzicale e în conformitate cu cel al epocii în care trăim, însă tempoul poate fi diferit în funcţie de interpretarea ansamblului artistic. Episodul din grădina Ghetismani e revizitat rapid, la fel ca şi cele din curtea lui Pilat sau a Soborului, doar menţionate de narator (ce arii puteau avea Pilat, preoţii, chiar şi Iuda!). Drama se termină brusc, după sugerarea Învierii, cu personajul colectiv: corul şi-a făcut datoria, corul poate să plece.
Aşadar, Învierea nu e tocmai un termen potrivit pentru a da titlul dramei. Un titlu corespunzător ar fi fost: “Isus şi mulţimea”.
(Sau, glosînd pe marginea construcţiei ideatice a dramei, “Cum cred evanghelicii că s-a plimbat Isus prin mulţime”. Liniştit, echilibrat, mai degrabă cu simpatie decît cu nelinişte, mai mult un amic decît un vizionar precum Ioan Botezătorul, mai mult un bun predicator şi un excelent psihoterapeut decît un ascet aflat în prima linie a luptei cu demonii. Desigur, pentru chestiunile de management eclesial, Petru va fi omul. Proletarul care şi-a depăşit condiţia. De teologie se va ocupa, mai tîrziu, recalificatul, la locul de muncă, Pavel. Şi uite-aşa era să ajung la Apocalipsa. Păi nu acolo scrie Amin?)
Drama muzicală devine unul dintre modurile cele mai vizibile de prezenţă confesională în peisajul urban (orădean), un vehicol pentru vectori culturali (re)formaţi în creuzetul neo-protestant. Probabil un vizitator de pe alte meleaguri (culturale) ar putea spune: “În toate privinţele vă găsesc foarte muzicali. Căci, pe cînd străbăteam urbea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile pe care le ascultaţi voi, am descoperit chiar şi o Casă de cultură, unde a fost interpretată drama ‘Viaţa şi Învierea’. Ei bine, ceea ce voi apreciaţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă spun eu că e: muzică americană!” De înghiţit cu Cola şi hamburgheri!
Sper să nu păţesc şi eu precum Vladimir Pustan, care scrise o scrisoare deschisă către Iosif Ţon şi apoi mai scrise una să priceapă oricine că de bine a scris în prima.
Să fie clar: mi-a plăcut drama. Dar mi-a plăcut şi mai mult să constat că nu mi-am pierdut simţul critic şi nici pe cel al umorului. (La urma urmei, e o postare pe blog, nu eseu la Teologia biblică a închinării.)
La Rotundu 