Adrian Păunescu – Trecutul care nu trece

Vladimir Tismăneanu: „Cenaclul era locul unde se rosteau ode isteroide pentru Ceaușescu.”

Vladimir Tismăneanu: „Adrian Păunescu a fost toboşarul neobosit al „Epocii de Aur”. Un talent real s-a înecat în abisul servituţii voluntare. […] Păunescu nu a avut limite în dorinţa de a fi trubadurul „Epocii de Aur”. Arhitect impenitent al utopiei ceauşiste, a fost el însuşi o instituţie a acestei dictaturi.”

Vladimir Tismăneanu: „Literar vorbind, Adrian Păunescu a încetat din viaţă cu decenii în urmă. Moral, la fel. A fost un instrument benevol şi primejdios al unui regim criminal pe întreg parcursul existenţei sale. Efemera sa rebeliune morală din anii ’60 a fost o revoltă în genunchi. S-a emasculat etic şi a capotat estetic.”

Mihai Goțiu: „Cu ajutorul lui Adrian Păunescu, o generație (poate chiar două) au fost ținute captive la nivel de mental colectiv. Li s-a permis să creadă că sunt liberi, atâta vreme cât puteau să poarte blugi și adidași, plete în vânt și să cânte și altceva decât despre partid și Ceaușescu.”

Sorin Ioniță: „Mişcarea Flacăra a fost o pastişă flower power, dar fără flower, fără power şi fără cea mai mică intenţie de rebeliune şi spargere a canoanelor. […] Înmormântarea sa de alaltăieri, cu onoruri naţionale la Ateneu şi gardă militară, mi se pare perfect justificată în context. Este un triumf al culturii de masă, marginală, bombastică şi kitsch la care aspirau atât Păunescu, cât şi Ceauşescu, recent confirmat ştiinţific în groapa sa din Ghencea, în ciuda diferenţelor de tactică dintre ei.”

Cristian Câmpeanu: „Cenaclul Flacăra nu era o formă de revoltă, ci una de propagandă! […] Cenaclul n-a fost altceva decât o formă manipulatoare de escapism. Nu este vorba despre faptul că Păunescu nu era înzestrat cu o inteligenţă excepţională, cu talent şi cu forţă lirică, ci despre marele necaz că şi le-a pus în slujba unui regim odios şi că a folosit cenaclul cu enorm talent ca pe o supapă de manipulare a aspiraţiei noastre spre libertate.”

Iulian Leca: „Oare au fost spectacolele cenaclului Flacăra altceva decât creuzete de smuls lacrimile tinerilor în numele unei libertăți închipuite, în cadrul unei manifestări aproape religioase, unde eliberările de natură mistică erau toate subjugate unei singure idei? Nu și-a pus astfel Păunescu și talentul și opera doar în scopul îndulcirii unei vieți tot mai amare, care să facă posibilă pe mai departe supraviețuirea și consolidarea sistemului totalitar ceaușist?”

Alexandru Rahoveanu: „Incantaţiile adresate lui Nicolae Ceauşescu, modul teatral în care se manifesta în spaţiul public, desfrîul la care se deda în peregrinările sale prin ţară, dorinţa de a fi identificat ca important potentat al regimului comunist, plăcerea de a vedea norodul întins la picioarele sale şi autorităţile tremurînd de frica sa, faptul că revendica locul lui Eminescu din panteonul cultural naţional au fost suficiente motive pentru a-mi induce repulsie faţă de personaj.”

Cristian Tudor Popescu: „Adrian Păunescu a fost, pentru că era inteligent, talentat şi cult, cel mai eficient vector agitprop al minciunii naţional-comuniste instituţionalizate de Ceauşescu.”

Daniel Vighi: „A fost unul din autorii cultului Ceauşescu.”

Mircea Pora: „A fost un poet industrial, un scriitor talentat, însă o mare parte din opera lui a fost dedicată circumstanţelor politice. Odele şi preslăvirile au fost fără limite pentru Nicolae Ceauşescu. Cei care au memorie nu uită.”

Ioan T. Morar: „Şi dacă ar fi scris doar volumul Istoria unei secunde, Adrian Păunescu ar fi rămas în Istoria Literaturii Române. A scris mult mai mult. Ne-a plăcut sau nu ne-a plăcut de el, Păunescu a fost un munte de energie pe care nu se poate să-l treci cu vederea.”

Octavian Soviany: „O dată cu Adrian Păunescu trebuie să admitem însă că dispare din literatura română ultimul “bard naţional” născut din mantaua glorioasă a paşoptismului. La fel de prolific şi de inegal ca şi Mihai Beniuc, (deşi de cu totul alt calibru) Păunescu a fost în acelaşi timp patriot şi megaloman, curajos şi obedient; adulat de unii şi detestat de alţii. Nu se simţea în largul său decât în mijlocul stadioanelor populate pînă la refuz; în loc să scrie cu sentimente a preferat să scrie cu ”ultrasentimente”. Această tendinţă spre excesiv poate că i-a dăunat poeziei, dar i-a asigurat poetului o cotă apreciabilă de popularitate.”

Mircea Dinescu: „Poetul Adrian Păunescu și-a subminat destinul de scriitor. Și-a acoperit gingășia cu care-l înzestrase natura cu materia care deborda din el.”

Vasile Dâncu: „Omul trăia cu o energie și o pasiune care făceau gol în jur, mistuiau totul. Vroia mereu tot, vroia să fie in centrul unui univers care ne cuprindea pe toți.”

Vasile Dâncu: „În noaptea istorică în care eram, Păunescu aducea o luminiță, singura. Era iluzia alternativei, dar era o alternativă adusă de sus, ca un fel de program obligatoriu. Păunescu pentru noi era un zeu care desfăcea cultura din lanțuri pentru o seară. Cu prețul de a nu înjura conducerea (aici era monopolul lui Adrian Păunescu), cu prețul de a cânta Partidul-Ceaușescu-România, în momentul unei excitații maxime a publicului. Păunescu era un nomenclaturist, avea o putere fantastică, îi umilea pe prim-secretarii care nu se supuneau.”

Adrian Cioroianu: „A fost ca un fenomen al naturii. Precum ploaia de vară, enervantă dacă te prinde cînd îţi vopseşti gardul, sau încîntătoare dacă eşti cu iubita într-un foişor din parcul gol. A fost precum zăpada de ianuarie, care-i plăcută dacă eşti încotoşmănat pe sanie şi care-i groaznică dacă ai cizmele sparte. În calităţile şi-n contrastele sale, în tumultul şi-n sensibilitatea lui, în ambiţia-i de-a fi peste tot şi-n ascunzişurile lui periodice, acest om n-a avut nimic ordinar. În el s-a strîns ceva din flacăra şi din melancolia unei jumătăţi de secol XX şi, după cum Istoria l-a urcat sau l-a coborît, iată-l intrînd şi pe el în istoria României recente, pletos şi rubicond şutînd spre o poartă pe care tot el se repede s-o apere.”

Dorin Tudoran: „Pe Păunescu l-am pierdut când a apucat-o pe niște scări ce i se păreau că duc sus, foarte sus, în vreme ce eu am crezut că ele duc jos, foarte jos.”

Dorin Tudoran: „Există oameni care nu vor recunoaşte nimic din prostiile pe care le-au făcut. Şi prin asta nu mai au nevoie de duşmani. Sunt ei cei mai mari duşmani ai lor.”

Cristian Teodorescu: „Adrian Păunescu a schimbat combinația de cult al lui Ceaușescu și al propriei sale persoane cu rețeta cultului lui Adrian Păunescu pur și simplu, de când și-a reînființat cenaclul.”

Cristian Teodorescu: „…deosebirea între Păunescu cel din primele volume şi cel care şi-a transformat poezia într-un vehicul de transport pentru tot ceea ce îi trăsnea prin cap, pe la cenaclul Flacăra. […] Mi se pare o inepţie să spui că poezia lui se reduce la ceea ce a fost pus pe muzică de un folkist sau de altul, fiindcă asta înseamnă să încerci să faci tabula rasa din poezia cu care s-a impus tînărul Păunescu şi care a fost primită ca o revelaţie şi de critica literară a vremii.”

Nicolae Manolescu: „A fost o puternică personalitate şi un poet important, care uneori a căzut victimă excesului propriilor calităţi. Într-un fel, temperamentul extrem de impulsiv încă din tinereţe l-a împins să îmbrace cauze nu întotdeauna corecte. Lasă un gol în poezia românească atât ca om, cât şi ca artist, ca formulă personală de poezie pe care o au destul de puţini în epoca noastră.”

Viorel Padina: „Poet nu prea original și deci în fond minor – căci stilul său fusese descoperit & bătătorit hăt demult, de Bolintineanu, Coșbuc, Goga, chiar dacă admiratorii săi contingenți habar n-au ce-nseamnă chestiuța asta, a unicității stilistice, în ordinea creativității fundamentale.”

Ovidiu Ivancu: „Lectura poeziei păunesciene ne spune destul de clar nu numai că Păunescu e departe de Eminescu, ci şi că într-o virtuală ierarhie a poeziei româneşti, nu poate nicidecum ocupa primele locuri. Uităm mult prea repede că poezia românească îi are pe George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi alţii care indiscutabil se situează cu mult peste ceea ce a putut (poetic vorbind) face Adrian Păunescu. Adrian Păunescu e un versificator de talie minoră, compensând calitatea prin cantitate (dacă asta se poate numi „compensare”).”

Alexandru Matei: „Nu mai e nimic interesant în ce a scris după 1970. Poeziile lui sunt pure declamaţii, în versificarea cărora a fost foarte abil, dar în rest un poet foarte slab.”

Alexandru Matei: „Adrian Păunescu a intrat într-o existenţă culturală de serie B după 1989. Cu cît nostalgia pentru trecut se intensifica, cu atît creştea nevoia de Păunescu. Toate poziţiile lui cuprind patos şi orbire. Patosul lui excepţional a fost luat de mulţi drept vizionarism. Dar patosul nu are semnificaţie, asta vine după. Păunescu a fost cel mai patetic (în sens original) om public român contemporan.

Adrian Păunescu a fost un tip cu voinţă de teuton, cu sensibilitate romantică, dar care n-a dormit niciodată singur noaptea. A fost un Ceauşescu care a citit şi a putut fi afectat de Nietzsche, deşi l-a preferat apoi pe Avram Iancu.”

Dan Sociu: „…nici măcar un versificator spectaculos (doar patologic de prolific). Scria, în retorică şi ideologie, fix ca un poet minor de secol XIX – cu diferenţa că un Coşbuc, de exemplu, e infinit mai muzical şi mai subtil. Păunescu e monoton şi lălăit, marea lui şmecherie e că a folosit elemente de cotidian «modern» – suta de lei etc., ceea ce dădea impresia că rezonează cu suferinţele contemporane ale poporului.”

Liviu Ioan Stoiciu: „(…probabil că Păunescu a avut în sânge poezia basarabeană de atitudine socială-populară, până la moarte a scris versuri accesibile, de impact public, neţinând cont de efectul estetic nul). Din păcate, după Revoluţie, Păunescu a devenit anacronic pentru poezia română, nici o generaţie nemaifiind interesată de opera lui „deschisă”. În acelaşi timp, mergând pe formula poeziei lui sociale, a rămas pentru marele public un mare poet, cel mai frecventabil posibil.”

Alexandru Seres: „…ediţia în care Jurnal bihorean deplânge moartea lui Adrian Păunescu. Trec peste banalităţi crase despre viaţa şi moartea lui A.P. („A trăit şi a ars ca o flacără. Şi a răspândit flacăra poeziei şi a cântecului”). Problemele apar când dăm peste afirmaţia: „Unul dintre cei mai mari poeţi ai ţării sale”. Dacă ar fi zis „generaţiei”, încă mai treacă-meargă. Dar „ţării”? Şi atunci ce sunt Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Labiş, Stănescu? Şi cine a stabilit asta? Jurnal bihorean? Că nu ni se dă vreun citat dintr-un dicţionar al literaturii, sau măcar din vreun critic de rezonanţă. Citim mai departe: „Autorul unora dintre cele mai frumoase poezii din literatura română”. Haida-de! Te pomeni că jurnalistul care debitează chestiile astea (nu ştim cine, că nu se semnează) e autorul neştiut al vreunei antologii, al unui florilegiu liric, de ne-aruncă aşa în ochi scuipatul ăsta cultural.”

Vlad Mixich: „Fertilizatorul memoriei nu este emoția estetică a poeziei, ci amintirea modelului practic, a faptelor în armonie cu cuvintele. Dar Adrian Păunescu a ratat această miză autoimpusă și, ceea ce putea deveni modelul unei generații, s-a surpat în propria-i vanitate. Versurile lui vor rămâne, însă mormântul îi va fi sterp, oricât de multe lacrimi se vor vărsa în aceste zile peste el.

Adrian Păunescu a fost un om norocos dar neamul în care s-a născut nu a primit decât firimituri căzute de la masa destinului său. Probabil că mii de oameni vor participa la înmormântarea poetului, dar care va fi credința, care va fi cauza pe care această mulțime o va onora prin prezența ei acolo?”

Dan Tăpălagă: „În aprilie 2008, televiziunile de știri ne-au scutit de spectacolul trivial de astăzi, când înoată grețos într-un râu de lacrimi. Pe atunci, murea în șoaptă unul dintre martirii exilului romanesc: Monica Lovinescu. Televiziunile au pus atunci cruce subiectului deoarece Monica Lovinescu „nu se vindea” ca un Paler, ca un Teoctist sau ca un Pruteanu. În plus, fusese un dizident autentic și un reper moral. Generația mea le datorează lor totul. Lui Păunescu, mai nimic.

Păunescu este, până acum, mortul perfect pentru televiziuni: viu sau mort, stoarce lacrimi cu versurile sale, închinate părinților, urmașilor lor sau lui însuși. Are apoi marea calitate de a ține mereu cu poporul, cu amărâții și sărmanii, de a fi fost un fals reper politic, un fals model, prin urmare numai bun de vândut la TV.”

Ionuț Avram: „Păcat că a făcut pactul cu diavolul. Cineva spunea la televizor că altfel nu se putea. Fals, atâta vreme cât au existat oameni care s-au luptat în munți împotriva sistemului și oameni torturați în închisorile comuniste pentru convingeri.”

Adevărul (9 noiembrie 2010): „În declaraţia de avere a senatorului Păunescu, din 2008, acesta era proprietarul a nouă imobile, nouă terenuri, bijuterii şi opere de artă.”

Marius Mioc: „Deşi personal n-a fost implicat în reprimarea revoluţiei, Păunescu s-a implicat în apărarea criminalilor din decembrie 1989, unii dintre ei demnitari comunişti cu care Păunescu avea relaţii personale de dinainte de 1989. Revista sa “Totuşi Iubirea” a publicat în 1991 un apel pentru o amnistie generală legată de evenimentele din decembrie 1989.”

Florin Dumitrescu: „Influenţa lui Adrian Păunescu asupra retoricii şi chiar asupra logicii din mediile oficiale este încă extrem de importantă chiar şi după 20 de ani de la tentativa de linşaj public.”

Paul Cernat: „Cultura pop-folk (1970 – 1980) e dominată în proporţie de 90% de el.”

Cornel Nistorescu: „Adrian Păunescu a marcat presa românească şi viaţa literară. Fenomenul Păunescu a dominat perioada 1970-1985. Atunci Păunescu era şi spectacol, şi apariţii editoriale, şi implicare politică, şi presă socială de mare anvergură. Cu concesiile politice obligatorii acelei vremi.”

Dan C. Mihăilescu: „Am trecut pe lângă cimitirul Bellu şi am rămas şocat. Fanfară şi onoruri militare pentru Păunescu! Probabil când o să se ducă Sergiu Nicolaescu o să fie mobilizată Armata, să tragă salve de tun! Ce să mai spui? Ca la noi.”.

Andrei Cornea: „Nu cred însă că în Polonia unuia ca Adrian Păunescu i s-ar face azi funeralii naţionale. Mi-ar plăcea ca lumea să aibă o judecată limpede şi să nu se mai lase îmbrobodită de discursurile naţionaliste şi de mistica şi retorica asta revanşardă.”

Andrei Cornea: „În ce punct al laşităţii generale am ajuns, dacă, la numai cinci ani de la rostirea Raportului Tismăneanu în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului „criminal şi ilegitim“, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi pentru câ­teva ore, la Ateneul Român? Cum de nu protestăm împotriva înmormântării acestui suprem manipulator de mase între Eminescu şi Nichita Stănescu? Da, am ajuns iarăşi complici tăcuţi cu Răul, aşa cum ne-a văzut Herta Müller. Da, am rămas în continuare „un popor vegetal“, aşa cum ne-a descris Ana Blandiana.”

Dorin Dobrincu: „Nu şi-a cerut vreodată scuze pentru trecutul său, ci a fost de-o violenţă rar întâlnită împotriva celor care îl criticau pe Ceauşescu. Dincolo de vorbele de duh ca „despre morţi numai de bine” din sfera religiozităţii neolitice, nu putem asista pasivi la acest delir mediatic; mai facem un pas şi-l sanctificăm ca pe Ştefan cel Mare.”

Dan Cristian Turturică: „”Trecutul este o ţară străină: acolo altfel se fac lucrurile.” (J.P. Hatley) […] În Trecut poţi să organizezi cenacluri în noaptea de Paşte, astfel încât tinerii care pleacă de acasă pentru a celebra Învierea să sfârşească scandând lozinci spre fala unui regim ateu. Iar la moartea ta să se spună cât de credincios ai fost pentru că ai folosit cuvântul candelă de un milion de ori.”

Costi Rogozanu: „Să te opui cultului pentru Păunescu din România e ca şi cum te-ai opune cultului pentru Michael Jackson… Un fenomen “pop” cum a fost Păunescu iese din logica etic-nonetic.”

Cristi Puiu: „Faptul că acum se vorbeşte despre el ca despre un erou dă cumva măsura culturii noastre revoluţionare. Noi suntem cultura Adibas. Nu avem Adidas original, nu-i nimic, e bun şi Adibas. Nu avem Puma e bună şi Puna. Nu aveam Woodstock? Merge şi Cenaclul Flacăra. Nu am avut dizidenţi autentici, ci doar nişte emiţători de şopârliţe, buni şi ăia. Ei erau eroii noştri. Atâta puteam noi.”

Adrian Cioroianu:”Oamenii nu-l plâng neapărat pe Păunescu, ci îşi plâng tinereţea pierdută, care a însemnat şi un abonament la revista Flacăra sau mersul la nişte concerte ale Cenaclului.”

Mihnea Măruță: „Funeraliile lui Adrian Păunescu ne-au arătat, mai clar decât orice studiu sociologic, că există o felie de populaţie – oameni cu vârste diferite, de la tineri la moşnegi – care trăieşte mental în anii ’80, influenţată definitiv de propaganda comunistă sau de amintirile pe care ea le-a lăsat în familii. Naţionalismul orizontal, al lamentării înfrânte, nevoia de a găsi vinovaţi pentru implacabil, o prăfuire patetică, autoamăgirea şi pierderea lucidităţii valorice sunt tot atâtea semne pentru incapacitatea sau, mai grav, pentru lipsa dorinţei de a prinde prezentul din urmă. Pentru aceşti oameni, viitorul nu poate părea bun decât dacă seamănă cu acel trecut. Şi, totuşi, nimeni nu are dreptul de a le ignora alegerile. Ei nu sunt mai puţin români decât alţii.”

Adriana Săftoiu: „Să îl reneg pe poetul Adrian Păunescu doar pentru că nu s-a dezis niciodată de “ceauşism” e ca şi cum aş refuza să îl mai citesc pe Marquez pentru că e un susţinător al lui Castro, să îl refuz pe Borges pentru că a fost adeptul politicii peroniste sau să spun că Pablo Neruda e un versificator doar pentru că a fost comunist. […]

Nu contest regretele oamenilor simpli pentru dispariţia lui Adrian Păunescu. Există şi un efect de halou. Mecanismul răspândirii durerii e diferit de cel al bucuriei şi adună mai mulţi oameni la un loc. Suferinţa celorlalţi pare să uşureze suferinţa proprie. Suferim mai bine împreună decât ne bucurăm. Dar tele-suferinţa e grotescă.”

Florin Lăzărescu: „Se trei zile, subiectele arzătoare ale momentului – criza, salarii, pensii, coaliţii etc. – au cam dispărut de peste tot, acasă, la serviciu, la bere. Iar la televizor, la toate emisiunile în care de obicei se dezbate la nesfîrşit actualitatea, s-a petrecut un lucru inimaginabil cred pentru oricine: timp de trei zile, s-au recitat poezii şi s-a discutat despre poezie (multe bune, nu doar de-ale lui Păunescu) cu aceeaşi patimă cu care se discută despre politică, salarii, pensii… Ca şi cum poezia ar fi marea problemă a românilor. Ceea ce – trebuie să recunoaştem, indiferent de tabăra în care ne-am afla – e un efect incredibil al vieţii-morţii lui Păunescu.”

Cristina Horvat: „Tot acest spectacol halucinant al decesului și înmormântării lui Adrian Păunescu a fost atât de exagerat și de patetic încât părea că poetul însuși a semnat scenariul funeraliilor sale televizate.”

Bedros Horasangian: „Nu poţi da afară din România tot poporul român că nu acceptă condamnarea comunismului, îl admiră pe Păunescu şi e departe de exigenţele clamate ale câtorva trăgători de sfori ai actualului preşedinte. Când 25.000 de suporteri olteni strigă pe stadion – sau în buza Ateneului Român – în ropot de aplauze numele bardului de la Bârca, ne întrebăm şi noi care Proces al Comunismului a avut sau are loc în România?”

Alina Mungiu Pipidi: „Ați învățat ceva din istoria asta cu Adrian Păunescu, dincolo de lacrimi, exagerări, istericale, invidii și ranchiune? Ar fi păcat să nu: că a fost cel mai remarcabil fenomen al psihologiei de masă pe care l-am văzut la noi de ceva timp. Pe de o parte, ambiguitatea, ca să nu spun promiscuitatea trecutului nostru în regimul poststalinist, care face ca un personaj ca Păunescu să poată fi interpretat simultan și ca un propagandist al regimului, și ca un rezistent cultural. Cam asta e valoarea conceptului de rezistență culturală. Al doilea fenomen însă este și mai interesant și asupra lui aș vrea să mă opresc: enorma și nesățioasa dorință a poporului de personalități civice, de literatură angajată și de oameni din care să răsune vocea națiunii.”

Petru Clej: „Nu cu Adrian Păunescu „ne războim” ci cu ceaţa din mintea celor care îl regretă, confundând anii buni ai tinereţii lor cu singura „distracţie” de care au avut parte, între alte raţii (de ulei, de zahăr): Cenaclul Flacăra. Iar în ceea ce priveşte curajul, el n-ar trebui confundat cu politica de ignorare – în special la adresa celor care fac tot posibilul, călcând şi pe conştiinţe, la o adică, pentru a fi băgaţi în seamă.

În orice caz, nu vreau să am nimic de a face cu “România lui Păunescu”, dacă o astfel de Românie există. Această Românie reprezintă fuziunea valorilor extremei stângi cu cele ale extremei drepte, împletirea lui Corneliu Zelea Codreanu cu Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, sinteză la care aspiră mulți dintre cei care-l plâng cu lacrimi de crocodil pe dinozaurul național-comunismului românesc, Adrian Păunescu.

E o Românie întoarsă cu fața spre trecut, o Românie în care demagogia, naționalismul pășunist, ipocrizia, abuzul de putere, indolența, fudulia sunt valorile de prim rang. Cu astfel de țară nu pot și nu vreau să am nimic în comun.”

Tom Gallagher: „Influenţa morală a lui Adrian Păunescu asupra naţiunii a fost una devastatoare. A oferit tineretului, inclusiv artiştilor pe care i-a promovat, un adevărat master class despre modul în care se putea avansa şi prospera în vremuri de crâncenă represiune şi în cadrul unui mediu social complet viciat. A avut grijă să golească conceptul patriotismului de conotaţia sa intrinsecă, anume solidaritatea, pe care a înlocuit-o cu o serie de elemente de kitsch comunist, versificate sau vizuale – exact pe gustul cuplului dictatorial. A contribuit semnificativ nu doar la megalomania Ceauşeştilor, ci şi la inocularea morbului cultului personalităţii tinerei generaţii, drept care nici în prezent România nu pare a se fi lecuit încă de această boală. […] A-l înmormânta cu onoruri militare pe poetul de curte al lui Ceauşescu este ca şi cum Berlinul ar fi dat undă verde unor funeralii similare pentru Leni Riefenstahl, cineastă cam la fel de apropiată naziştilor şi Führerului ca Păunescu regimului totalitar şi Măriei Sale, marele Conducător.”

Mircea Cărtărescu: „Cazul Păunescu e central nu doar în cultura română, ci mai ales în viaţa şi psihologia noastră: admiratorii lui sunt cei ce încă mai cred în autoritarismul şi naţionalismul din vechiul regim. Sunt nostalgicii dictaturii comuniste. Linia care desparte apele de uscat trece prin destinul trist al acestui poet.”

Laurențiu Ulici: „Din păcate pentru noi, suntem blestemați ca dumneata, Adrian Păunescu, să nu dispari niciodată.”