Joi, 5 martie 2009, 19.00
Filarmonica din Oradea
Concert simfonic
Dirijor: Henri Bonamy (Franţa)
În program:
W.A. Mozart: Flautul fermecat – uvertură
J. Haydn: Simfonia concertantă pentru vioară, oboi, fagot şi orchestră
L.v. Beethoven: Simfonia a II-a în Re major
“Către sfîrşitul secolului al XVIII-lea Mozart şi Haydn înălţase genul [simfoniei] pe o culme de pe care geniul lui Beethoven înaripase cu noi forţe, una după alta, simfoniile sale.” (Ioana Ştefănescu, O istorie a muzicii universale, 1998)
Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)
“Ceea ce deosebeşte clar muzica lui Mozart este proporţionalitatea şi corectitudinea ei – gustul, dacă vreţi. Aceasta, plus un fond inepuizbil de melodii combinate cu un simţ al melodiei deosebit de îndrăzneţ. Un simţ perfect al armoniei, un simţ al modulării, acestea sînt caracteristicile infailibile ale unui compozitor important. […] Mai versatil decît Bach, mai aristocratic din punct de vedere muzical decît Beethoven, poate fi considerat cel mai desăvîrşit, mai bine dotat şi mai natural muzician pe care l-a cunoscut vreodată omenirea.” (Harold C. Schonberg, Vieţile marilor compozitori)
Joseph Haydn (1732-1809)
“Haydn formează împreună cu colegii săi mai tineri Mozart şi Beethoven (dar să nu uităm că i-a supravieţuit cu 18 ani lui Mozart) ceea ce în istoria muzicii este cunoscut sub numele de ‘trinitatea calsică vieneză’. […] Ca şi Mozart, dar pornind de la alte premise, Haydn a făcut din discursul muzical expresia unei acţiuni dramatice (şi nu a unui simplu sentiment). Prin gîndirea sa rapidă, concentrată, procedînd prin elipse, sinteză extraordinară de contracţii şi expansiuni, de esenţă epică, triumfă în simfonie, cvartet şi oratoriu, aşa cum Mozart, la rîndul său, a dus către culmi nebănuite opera şi concertul de pian. Lunga carieră a lui Haydn se întinde de la sfîrşitul erei baroce pînă la începutul romantismului.” (Dicţionar Larousse de mari muzicieni)
Ludwig van Beethoven (1770-1827)
“Majoritatea oamenilor îl consideră cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. De ce aceasta? Pentru că Beethoven a luat toate regulile clasice ale lui Haydn şi Mozart şi le-a dezvoltat pînă cînd muzica sa a devenit mai cuprinzătoare din toate punctele de vedere. Acolo unde Haydn a făcut o glumă care putea fi spusă într-un salon, Beethoven face glume bărbăteşti, de hohotul cărora se cutremură lumea, şi care trebuie ţipate în toiul furtunii urlătoare. Acolo unde Haydn făcea mici surprize amuzante, Beethoven îţi face surprize cutremurătoare, care te lasă cu gura căscată, fără surîs [“în legătură cu aceasta, ar trebui să asculţi ‘Scherzo’ din Simfonia a VII-a de Beethoven”]. Acolo unde Mozart era vesel, Beethoven e nebun de bucurie. E ca şi cum ai privi muzica clasică printr-o lupă – e dintr-o dată mult mai mare. Însă lucrul principal pe care Beethoven l-a adăugat muzicii clasice a fost o mult mai mare cantitate de emoţie personală. Emoţiile sale sînt mai puternice, şi mai vizibile.” (Leonard Bernstein, Cum să înţelegem muzica)