Posts Tagged ‘Beethoven’

filarmonic@ – 10/2009

5 martie 2009

Joi, 5 martie 2009, 19.00
Filarmonica din Oradea
Concert simfonic
Dirijor: Henri Bonamy (Franţa)

În program:

W.A. Mozart: Flautul fermecat – uvertură
J. Haydn: Simfonia concertantă pentru vioară, oboi, fagot şi orchestră
L.v. Beethoven: Simfonia a II-a în Re major

“Către sfîrşitul secolului al XVIII-lea Mozart şi Haydn înălţase genul [simfoniei] pe o culme de pe care geniul lui Beethoven înaripase cu noi forţe, una după alta, simfoniile sale.” (Ioana Ştefănescu, O istorie a muzicii universale, 1998)

Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)

“Ceea ce deosebeşte clar muzica lui Mozart este proporţionalitatea şi corectitudinea ei – gustul, dacă vreţi. Aceasta, plus un fond inepuizbil de melodii combinate cu un simţ al melodiei deosebit de îndrăzneţ. Un simţ perfect al armoniei, un simţ al modulării, acestea sînt caracteristicile infailibile ale unui compozitor important. […] Mai versatil decît Bach, mai aristocratic din punct de vedere muzical decît Beethoven, poate fi considerat cel mai desăvîrşit, mai bine dotat şi mai natural muzician pe care l-a cunoscut vreodată omenirea.” (Harold C. Schonberg, Vieţile marilor compozitori)

Joseph Haydn (1732-1809)

“Haydn formează împreună cu colegii săi mai tineri Mozart şi Beethoven (dar să nu uităm că i-a supravieţuit cu 18 ani lui Mozart) ceea ce în istoria muzicii este cunoscut sub numele de ‘trinitatea calsică vieneză’. […] Ca şi Mozart, dar pornind de la alte premise, Haydn a făcut din discursul muzical expresia unei acţiuni dramatice (şi nu a unui simplu sentiment). Prin gîndirea sa rapidă, concentrată, procedînd prin elipse, sinteză extraordinară de contracţii şi expansiuni, de esenţă epică, triumfă în simfonie, cvartet şi oratoriu, aşa cum Mozart, la rîndul său, a dus către culmi nebănuite opera şi concertul de pian. Lunga carieră a lui Haydn se întinde de la sfîrşitul erei baroce pînă la începutul romantismului.” (Dicţionar Larousse de mari muzicieni)

Ludwig van Beethoven (1770-1827)

“Majoritatea oamenilor îl consideră cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. De ce aceasta? Pentru că Beethoven a luat toate regulile clasice ale lui Haydn şi Mozart şi le-a dezvoltat pînă cînd muzica sa a devenit mai cuprinzătoare din toate punctele de vedere. Acolo unde Haydn a făcut o glumă care putea fi spusă într-un salon, Beethoven face glume bărbăteşti, de hohotul cărora se cutremură lumea, şi care trebuie ţipate în toiul furtunii urlătoare. Acolo unde Haydn făcea mici surprize amuzante, Beethoven îţi face surprize cutremurătoare, care te lasă cu gura căscată, fără surîs [“în legătură cu aceasta, ar trebui să asculţi ‘Scherzo’ din Simfonia a VII-a de Beethoven”]. Acolo unde Mozart era vesel, Beethoven e nebun de bucurie. E ca şi cum ai privi muzica clasică printr-o lupă – e dintr-o dată mult mai mare. Însă lucrul principal pe care Beethoven l-a adăugat muzicii clasice a fost o mult mai mare cantitate de emoţie personală. Emoţiile sale sînt mai puternice, şi mai vizibile.” (Leonard Bernstein, Cum să înţelegem muzica)

filarmonic@ 6

5 februarie 2009

Joi, 5 februarie 2009, 19.00
Filarmonica din Oradea
Concert simfonic
Dirijor: Alfonso Saura (Spania)
Solist: Demeny Balazs (Ungaria)

În program:

W.A. Mozart: Nunta lui Figaro – uvertură
F. Liszt: Dans macabru
J. Brahms: Simfonia a II-a în Re major

Johannes Brahms (1833-1897)

“Singurul compozitor german din timpul vieţii lui Wagner care s-a dovedit suficient de mare pentru a sta mai mult sau mai puţin pe picior de egalitate cu el a fost Johannes Brahms. Dar cei doi se situează pe poziţii diametral opuse. Wagner a fost revoluţionarul care trăia în viitor. Brahms a întruchipat spiritul clasic preocupat de forme abstracte şi nu a scris în viaţa lui nici o notă muzicală programatică, cu atît mai puţin operă. Wagner avea să exercite o influenţă covîrşitoare asupra generaţiilor viitoare. Cu Brahms, simfonia, aşa cum a fost ea gîndită de Beethoven, Mendelssohn şi Schuman, şi-a încheiat existenţa. Brahms, ca şi Bach, a însumat o epocă. Spre deosebire de Bach, Brahms a contribuit în mică măsură la dezvoltarea muzicii, deşi unele din texturile şi armoniile lui se regăsesc sub forma unui ecou slab la Arnold Schoenberg. Chiar şi în zilele lui Brahms, progresiştii nu aveau o părere prea bună despre el. Mahler îl numea ‘un omuleţ cu inima cam mică’. Iar cei care erau cu mintea înfierbîntată şi dominaţi de Wagner, precum Hugo Wolf, abia aşteptau să apară o nouă lucrare a lui Brahms ca să o ridiculizeze. […]

Brahms a fost un clasic conştient de clasicismul său, ocupînd în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea aceeaşi poziţie pe care a deţinut-o Mendelssohn în prima. Ca şi Mendelssohn, se mulţumea cu formele vechi şi ştia despre ele mai mult decît oricare muzician contemporan. […] Cunoştea foarte bine perioada clasică şi era un cercetător temeinic al muzicii lui Beethoven. Ignora în mare măsură curentele romantice violente din jurul său, ‘muzica viitorului’. Se mulţumea să lucreze la fel ca marii maeştri, folosind contrapunctul, variaţiunea şi forma de sonată. Avea un puternic simţ al cîntecului popular german şi îl folosea adesea, mai ales la începutul carierrei sale; o muzică marcată de ritmurile intercalate ale lui Schumann, caracterizată printr-un simţ beethovenian pentru dezvoltare şi un simţ bachian pentru polifonie.” (Harold C. Schonberg, Vieţile marilor compozitori)

Simfonia a II-a în Re majorJohannes Brahms

Simfonia în re major este unul dintre cele mai luminoase tablouri sonore ale creaţiei lui Brahms, luminozitate care i-a atras şi unele denumiri de semnificaţie, ca ‘Pastorala’ lui Brahms, ca ‘Ultima simfonie de Schubert’, sau ca ‘Simfonia vieneză’. Raportată la Beethoven şi Schubert pentru puritatea sentimentelor dezvăluite, sau la climatul vienez, pentru pulsaţia de länder şi vals ce-i leagănă numeroase pagini, muzica noii simfonii se impune ca tipică pentru sistemul brahmsian de simfonizare, nu numai prin toate argumentele ei de ordin stilistic, dar mai ales prin ‘afectivitatea’ proiectată permanent in interior, din cercul simţămîntului de cuprinzătoare iubire – iubire de natură, de oameni, de viaţă. Este o muzică a frumosului şi echilibrului, concepută într-o uluitoare unitate. O unitate la care Brahms ajunge pe calea vastei experienţe în arta variaţională şi a unei depline stăpîniri a mişcărilor contrapunctice, conducte prin care muzica sa se dezvoltă continuu din esenţe primare. În această privinţă, a ramificaţiilor expresive şi a evoluţiei lor dictate de un fond muzical generator, Simfonia în re major constituie unul dintre eminentele exemple.” (Ioana Ştefănescu, O istorie a muzicii universale)