Cernobîl

În 26 aprilie 1986, ora 01.23, cînd reactorul 4 de la Centrala Atomoelectrică de la Cernobîl a explodat, a avut loc cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane.

Bilanțul catastrofei stîrnește continuu controverse. Comitetul științific al ONU nu recunoaște decît 31 de morți în rîndul operatorilor și pompierilor supuși direct efectelor radiațiilor, în timp ce Greenpeace vorbește de cel puțin 100.000 de decese provocate în urma contaminării radioactive.

Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători și 9 copii cu cancer tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer.

În revista Lettre Internationale, ediţia română / vara 2003, a apărut un dialog Svetlana Aleksievici – Paul Virilio intitulat „De ce experienţa de la Cernobîl pune sub semnul întrebării imaginea noastră despre lume?”

Autoarea rusă a scris mai multe cărţi de reportaje despre catastrofa nucleară petrecută în 1986 la Cernobîl. În urma curajoaselor ei investigaţii la faţa locului, unde a luat un mare număr de interviuri supravieţuitorilor (între timp cei mai mulţi dintre aceştia au murit ca o consecinţă a iradierii), Svetlana Aleksievici s-a contaminat radioactiv ea însăşi şi se află azi într-o fază terminală a bolii. (N. red.)

Svetlana Aleksievici: “Accidentul de la Cernobîl a făcut ca oamenii să aibă îndoieli puternice în ceea ce priveşte natura şi cultura umană. Pentru că aveam impresia că spiritul nostru se îmbogăţeşte numai prin cunoaşterea răului. Răul era forma noastră de cunoaştere. Luase asemenea proporţii, încît am fost siliţi să ne depăşim propriile limite, şi totuşi nu eram în stare să-l cuprindem în totalitatea sa. Aici era vorba de o formă de autodistrugere a gîndirii, a culturii. Nu era vorba pur şi simplu de moartea fizică a oamenilor. Cel mai mult m-a surprins faptul că era vorba de autodistrugerea gîndirii. În timpul acelor zile m-a interesat foarte mult cultura iraţională a oamenilor. Conştiinţa se retrăsese, cultura se retrăsese. Şi subconştientul începea să lucreze. Oamenii se temeau de monştrii, spuneau poveşti despre copii cu cinci capete, despre păsări fără aripi şi fără cap. Şi aici oamenii încercau să-şi depăşească propriile limite. La vremea aceea am observat un lucru dintre cele mai interesante: ştiţi desigur că Belarusul a avut cel mai mult de suferit de pe urma catastrofei de la Cernobîl. Chiar şi în prezent Belarus este o ţară agrară aproape arhaică, unde ţăranii sînt una cu natura şi utilizează unelte simple: plug, topoare, lopeţi. Şi aceşti oameni atît de apropiaţi de natură au trecut cel mai bine peste accidentul de la Cernobîl. Cînd am vizitat satele din regiunea contaminată şi am discutat cu bărbaţi şi femei în vîrstă, reieşea că imaginea lor despre lume rămăsese intactă şi rezistase catastrofei. Din contră, cînd am vorbit cu mari fizicieni, politicieni şi funcţionari, aceştia păreau fie complet neputincioşi, fie se agăţau de cunoştinţele lor moştenite şi de modelul de acţiune preexistent. […]”

Paul Virilio: “Ceea ce s-a petrecut la Cernobîl a fost mai mult un accident al timpului decît al spaţiului. Accidentele precedente se raportau la spaţiu. «Titanicul» s-a scufundat în Atlantic. Un avion s-a prăbuşit pe o bază militară. Din contră, aici avem de-a face cu un accident care s-a petrecut în temporalitate. Catastrofa de la Cernobîl este unică pentru că ea afectează timpul astronomic, timpul generaţiilor, al secolelor şi mileniilor. […]”

Paul Virilio: “Avem de fapt de-a face cu trei accidente, cu un triptic de accidente: un accident al substanţei (explozia din reactor), un accident al cunoaşterii (accidentul depăşeşte într-o măsură considerabilă cunoştinţele fizicienilor atomişti) şi, în sfîrşit, un accident al conştiinţei – adică nu există o capacitate formată de înţelegere a acestui accident care depăşeşte conştiinţa. Sînt trei accidente într-unul singur, ca la Matrioşti, păpuşile ruseşti ascunse una într-alta.”

Svetlana Aleksievici: “În Suedia oamenii spun adesea: noi interzicem existenţa tuturor centralelor nucleare pe teritoriul nostru şi deci sîntem în siguranţă. Dar această lume sigură astăzi nu mai există. Poţi să stai într-o cafenea şi să-ţi savurezi băutura, în timp ce în alt loc, la celălalt capăt al lumii, s-a şi produs o explozie care ne face pe toţi să murim lent, fără măcar să bănuim că sîntem pe punctul de a muri. Am intrat într-o epocă a răului care nu dă explicaţii, care nu se justifică, care nu cunoaşte legi. Am intrat într-o lume lipsită de transparenţă.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: