Archive for 26 martie 2011

Filme – 27 martie 2011

26 martie 2011

09.50 – La ceai cu Mussolini
12.10 – Războiul minții
13.50 – Apollo 13
14.15 – Truman Show
15.20 – Curierul
16.45 – Goldfinger
20.00 – Avatar
20.00 – Revanșa
21.00 – Colecționarul de oase
21.10 – Războiul lui Tom Hart

Duminică – 27 martie, HBO, 20.00
Miercuri – 30 martie, HBO, 22.00
AvatarGlobul de Aur, nom. Oscar, nom. BAFTA
Film SF, SUA, 2009
Regia: James Cameron – Globul de Aur, nom. Oscar, nom. BAFTA

3 premii Oscar [9]
2 premii Globul de Aur [4]
1 premiu BAFTA [1]

Iulia Blaga: “James Cameron a aşteptat ca tehnologia să-i ajungă din urmă imaginaţia. Răbdarea a meritat 14 ani de sertar şi patru ani de producţie. Avatar nici nu se compară cu 2012, celălalt blockbuster al anului. Este incomparabil mai bun. Iar dacă îl vedeţi la IMAX-ul din AFI Palace e posibil să aveţi o revelaţie de genul celei avute la sfârşitul secolului al XIX-lea de primii spectatori de cinema. James Cameron împinge cinematograful înainte, aşa cum au făcut Alan Crosland cu The Jazz Singer în 1927 (primul film vorbit) sau fraţii Wachowski cu Matrix, în 1999.”

Teofil Stanciu: “Fără îndoială, filmul impresionează vizual, e de efect, dar la nivel de intrigă se prezintă de-a dreptul precar. Cât despre conținutul de idei, în afară de sincretismul religios evident, se resimte puternic influența tehnologiei contemporane. Opinez că și așteptările publicului au cântărit destul în ce privește opțiunile regizorale.”

Lucian Maier: “Melodramă science-fiction cu viziuni panteiste, în care codrul e frate cu băştinaşul, în care natura grăieşte prin semne (precum un oracol) şi ascultă rugile locuitorilor locali (ai Pandorei), în care planeta are conştiinţă, precum în Solaris, în care unele personaje trăiesc o realitate secundă prin intermediul unor avatar-uri (alter-ego-uri create prin îmbinarea genelor proprii – umane – cu gene ale celor de pe Pandora, luna planetei Polyphemus, unde ne conduce Cameron în aventura filmului) cam ca în Matrix, în care asistăm la căsătoria alter-ego-ului unui pămîntean cu cea mai importantă reprezentantă a clanului Na’vi (ca să unească şi să împace cît de cît speciile), cam ca în Pocahontas al studiourilor Disney, şi multă tehnologie angajată în construirea unei lumi care, vizual, este uluitoare. Asta propune Avatar. În afara elementului vizual şi a iureşului tehnologic prin care a fost creată latura vizuală nu sînt lucruri nemaipomenite. […] Partea bună în ceea ce priveşte noul proiect semnat de Cameron e că elementele îndoielnice ale filmului pot fi trecute cu vederea fiindcă Avatar e un basm.”

Andrei Gorzo: “Cameron foloseşte 3-D-ul mai bine decît a fost folosit pînă acum şi duce tehnologia motion capture la un nou nivel de performanţă. Dar nici unul dintre personajele cărora le dă viaţă cu ajutorul acestei tehnologii nu are mari şanse de a fi ţinut minte, aşa cum e ţinut minte Gollum din Stăpînul inelelor. Dacă Avatar e într-adevăr „o revoluţie“ şi „un film care va schimba cinema-ul“ (aşa cum susţine publicitatea), s-ar putea să fie o revoluţie în acelaşi fel în care Cîntăreţul de jazz, primul lungmetraj sonor, a fost la vremea lui o revoluţie: nu pentru că le-a dat oamenilor personaje pe care să le ţină minte şi replici pe care să şi le recite unii altora, nu pentru că ar fi fost o capodoperă de vizionarism (ca Metropolis al lui Fritz Lang) sau măcar un film bun, ci doar pentru că a constituit prima expoziţie de mare anvergură a unei noi tehnologii, care a prins.”

Anca Grădinariu: “Avatar e un fenomen, dar nu o capodoperă; există momente de o splendoare pură în care stilul e atât de copleşitor, încât devine substanţă. Însă, odată ieşit din transă şi din sală, e posibil să-ţi aminteşti că intriga era extrem de previzibilă şi pe alocuri prea naivă (o combinaţie de „Pocahontas” şi „Dancing with Wolves”), dialogul prea expozitiv şi pompos chiar şi pentru genul SF, unde se obişnuieşte ca personajele să facă declaraţii bombastice despre soarta omenirii şi flautele de pe coloana sonoră prea exasperante (James Horner ar merita o „zmeurică” pentru cel mai redundant soundtrack al anului)…”

Marian Rădulescu: “Cinematograful comercial, se ştie, este – şi nu de ieri, de azi – plăsmuit după chipul şi asemănarea publicului plătitor de bilet. Care public preferă – e mai uşor aşa – „fuga de realitate”, evaziunea în ficţiune sau SF, iar dacă poveştile au costume, decoruri şi vedete glamour, acţiune şi suspense încununate cu un happy end, cu atât mai bine. Şi iată cum filmul comercial (= fantastic , adică „nereal”), croit după aceste tipare, a devenit nu doar un altfel de drog, ci însuşi Drogul. Curat opium pentru popor, nu altceva. La urma urmei, costă mai puţin decât o şedinţă la psihiatru, nu necesită efort intelectual şi descifrări de conotaţii, nu presupune o pregătire sufletească (duhovnicească) prealabilă. Dar dacă Dostoievski avea dreptate atunci când a afirmat: „Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic”? Dacă spectatorii neimpresionaţi de „experienţe cinematografice” asemenea celor propuse de George Lucas, Steven Spielberg, James Cameron et. co refuză această „schimbare de decor” şi mereu altele – tot mai sofisticate, datorită evoluţiei tehnologice – tărâmuri ale iluziei în numele unui fantastic al credinţei care – afirma cândva monahul Nicolae Steinhardt – „nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende”. Ceea ce înseamnă, desigur, că nu distrează mintea spectatorului cu „un alai de alte lumi posibile” (dar, vai, neesenţiale), ci o solicită să se concentreze asupra realităţii, „transfigurând lumea şi metanoizând eul”.”

Iulia David: “Filmul asta nu e doar o cochetarie anti-imperialista, e o experienta in sine, e o calatorie cinematografica dupa legi samanice – Jake Sully este avatarul fiecaruia dintre noi. Nu imi amintesc recent un proiect care sa se joace mai puternic cu functia cinematografului de a te face sa treci dincolo. Asta e viitorul. “

Roger Ebert: „Avatar is not simply a sensational entertainment, although it is that. It’s a technical breakthrough. It has a flat-out Green and anti-war message. It is predestined to launch a cult. It contains such visual detailing that it would reward repeating viewings. It invents a new language, Na’vi, as „Lord of the Rings” did, although mercifully I doubt this one can be spoken by humans, even teenage humans. It creates new movie stars. It is an Event, one of those films you feel you must see to keep up with the conversation.”

David Brooks: “Every age produces its own sort of fables, and our age seems to have produced The White Messiah fable. […] It rests on the stereotype that white people are rationalist and technocratic while colonial victims are spiritual and athletic. It rests on the assumption that nonwhites need the White Messiah to lead their crusades. It rests on the assumption that illiteracy is the path to grace.”

Ross Douthat: „It’s fitting that James Cameron’s “Avatar” arrived in theaters at Christmastime. Like the holiday season itself, the science fiction epic is a crass embodiment of capitalistic excess wrapped around a deeply felt religious message. It’s at once the blockbuster to end all blockbusters, and the Gospel According to James. But not the Christian Gospel. Instead, “Avatar” is Cameron’s long apologia for pantheism — a faith that equates God with Nature, and calls humanity into religious communion with the natural world.”

Alessandra Rizzo: “The Vatican newspaper and radio station are criticizing James Cameron’s 3-D blockbuster for flirting with the idea that worship of nature can replace religion — a notion the pope has warned against. They call the movie a simplistic and sappy tale, despite its awe-inspiring special effects. […] L’Osservatore said the film „gets bogged down by a spiritualism linked to the worship of nature.” Similarly, Vatican Radio said it „cleverly winks at all those pseudo-doctrines that turn ecology into the religion of the millennium”. „Nature is no longer a creation to defend, but a divinity to worship,” the radio said. Vatican spokesman the Rev. Federico Lombardi said that while the movie reviews are just that — film criticism, not theological pronouncements — they do reflect Pope Benedict XVI’s views on the dangers of turning nature into a „new divinity”.”

Biciclete DHS cu 20% reducere

26 martie 2011

Frizura de primăvară

26 martie 2011

Gunoi – 26 martie 2011

26 martie 2011

Chiar la intrarea în Oradea, dinspre Băile Felix, la strada principală…

Filme – 26 martie 2011

26 martie 2011

13.00 – Astă seară dansăm în familie
14.10 – Cocoon
16.10 – La ceai cu MUssolini
16.45 – Truman Show
18.10 – Apollo 13
21.45 – Cît îmi dai ca să te împușc?
22.00 – Căutare disperată
22.30 – Zilele radioului
23.30 – Diabolicele
00.00 – Analiză finală
00.05 – McCabe și d-ra Miller

Sîmbătă – 26 martie, HBO, 16.45
Duminică – 27 martie, HBO, 14.15
Truman Show (1998)
Dramă, SUA, 1998
Regia: Peter Weir – nom. Oscar
Cu:
Jim Carrey – Globul de Aur (dramă)
Ed Harris – Globul de Aur şi nom. Oscar pt. rol secundar

3 premii Globul de Aur [3]
[3] nom. Oscar

“Povestea unui om care trăieşte, 24 de ore din 24, într-un serial de televiziune. Doar atît că nu ştie; nu i-a spus nimeni că lumea lui simplă, însorită şi prietenoasă are o particularitate sinistră: nu-i reală.” (Andrei Gorzo)

“Pînă unde ne poate invada mass-media vieţile? De unde această maladivă atracţie pentru emoţiile prefabricate oferite de televiziune? Iată întrebări care, grefate pe clasicele teme ale manipulării, moralităţii jocului de-a Dumnezeu sau falsificării realităţii, învecinează The Truman Show celor mai bune romane ale regretatului Philip K. Dick.” (Cristian Lăzărescu)

“’The show must go on.’ Cei o mie de ochi ai doctorilor Mabuse ai zilelor noastre sînt camerele de luat vederi de tot felul şi toate dimensiunile, ascunse unde nu te duce mintea, în spatele oglinzii din baie, în piatra bombată a inelului de nuntă. Eroul lui Fritz Lang controla conştiinţa colectivă. Personajul-regizor al show-ului din Truman… impune imaginarului colectiv cea mai la îndemînă hrană: viaţa oamenilor aşa cum este ea, luată direct din stradă, din intimitatea caselor, numai bună de digerat. Trebuia să se ajungă şi aici. În imensa maşinărie de montat divertismente a cinematografului american se produce cîte o breşă ce ne pune pe gînduri. Răsar din cînd în cînd filme care fără a fi neapărat capodopere, pun punctul pe i de parcă ar fi fost create în colaborare cu teoreticienii audiovizualului: nu mai trăim în epoca imaginii pur şi simplu, ci în cea a spectacolului, a ecranului, a micului ecran, un Moloh ce înghite laolaltă viaţă şi moartea. Televiziunea care ne învaţă în fiecare moment cum să ne vindem experienţa oricare ar fi ea, penibilă sau glorioasă (totul este să fie povestită fără pudoare), televiziunea care vrea să ne transforme în naţiuni de cîştigători este astăzi un soi de Big Brother într-o variantă liber consimţită de audienţă. Privirea lui bate peste tot nu pentru a manipula, ci pentru a culege tot ceea ce poate deveni show. […] Un film ca Truman Show este extensia paroxistică, metaforică, a acelor reality-shows după care alerga Victoria Abril în Kika lui Almodovar, motorizată, cu un echipament futurist desenat de Gaultier şi o cameră de luat vederi ce ţîşnea din casca de motociclist. Mirosea de la distanţă scandalul, încăierarea, murdăria şi, cu puţin noroc, avea parte chiar şi de un viol transmis în direct. Nu contează unde e înfipt aparatul, în creier sau într-un copac, totul este să fie conectat cu piaţa (citeşte studioul) ce va desface marfa cea mai ieftină: viaţa altora. Atenţie însă: chiar în Truman Show, pe unul dintre panourile publicitare de pe o stradă se află scris, ca din întîmplare: ‘It could happen to you.’.” (Magda Mihăilescu) (Cinema, decembrie 1998)

“Filmul iese mai bine povestit decît văzut. E genul de idee generoasă care poate entuziasma intelectuali şi critici atîta vreme cît rămîne în stadiul de sinopsis. Un joc mental drăguţ şi interesant de explorat la o bere. Pe ecran însă, vedem că avem de a face cu o instigare la revoluţie, scrisă chiar de poliţia secretă. Trădată tocmai de patosul şi grandilocvenţa ei. […] Periodic, Hollywood-ul simulează remuşcarea şi produce autocritici de pus la dosar. Truman Show e din stirpea anunţurilor-sperietoare puse pe pachetele de ţigări. Inutile, ineficiente şi servind drept scuză/justificare: ‘Noi i-am avertizat, sîntem acoperiţi. Ce mai vreţi?’ Încercînd din răsputeri să fie ‘profund’ (vezi secvenţa intervenţiei televizate a creatorului serialului), filmul frizează o sumedenie de nemuritoare teme foarte dragi criticii (relaţia autor-personaj, demiurg-‘luceafăr’, societate-individ, bla-bla-bla). Dar asta nu cred că poate sau că trebuie să-i acopere ipocrizia fundamentală.” (Şerban Alexandrescu) (Cinema, decembrie 1998)

“Filmul ‘The Truman Show’ – o parabolă a puterii televiziunii de a contraface lumea reală – ne arată că divertismentul ‘în direct’ poate înlocui cu succes realitatea, iar demarcaţia dintre cele două nu mai este nici măcar necesară. Personajul principal al filmului, Truman Burbank, este adoptat la naştere de un conglomerat mass-media care angajează doi actori să-i interpreteze părinţii. Astfel, Truman îşi trăieşte întreaga viaţă, fără să ştie, urmărit zi şi noapte de mii de camere de filmat, ascunse peste tot. Viaţa este un serial de televiziune transmis în direct – serial care, aşa cum spune producătorul, ‘oferă speranţă şi bucurie şi inspiraţie milioanelor de telespectatori’. Şi asta pentru că publicul s-a plictisit să privească nişte actori interpretînd emoţii false. Simulacrul unei realităţi crude, nedramatizate, constituie un divertisment mult mai interesant.

În film, ordinea simbolică este deja stabilită: realitatea este o construcţie, iar Truman, la început inocent, devine brusc conştient că este subiectul conspiraţiei prin care i se înregistrează şi consumă în direct viaţa. Ulterior, cuprins de paranoia şi avînd confirmarea intrigii care-i determină existenţa, Truman evadează din ordinea simbolică a filmului, în realitatea ‘mai reală’ de dincolo de platou, aceea a publicului imaginar şi real al filmului ‘The Truman Show’ – o construcţie virtuală ca şi cea din care a plecat. […]

Timpul pe insula lui Truman este unul singur – este timpul momentului, unde viitorul este condensat în prezentul repetat la nesfîrşit. Telespectatorii sînt fascinaţi de viaţa lui Truman pentru că aceasta îi scoate din cauzalitatea propriilor vieţi, care se desfăşoară în timpul istoric, şi-i proiectează în eternul prezent al experienţei comune în faţa ecranului televizorului, pentru a trăi voyeuristic istoria simulată a vieţii lui Truman. Ironia filmului este că Truman are o existenţă mult mai plictisitoare decît ar putea fi vreodată cea a telespectatorilor săi; dar, aşa cum observă Patrick O’Donnell, pentru public, hazardul şi repetiţia sînt componentele perene, contradictorii ale aşa numitei ‘istorii reale’.” (Mihaela Constantinescu, Post / postmodernismul: Cultura divertismentului)

Rogert Ebert: „I enjoyed „The Truman Show” on its levels of comedy and drama; I liked Truman in the same way I liked Forrest Gump – because he was a good man, honest, and easy to sympathize with. But the underlying ideas made the movie more than just entertainment. Like „Gattaca”, the previous film written by Niccol, it brings into focus the new values that technology is forcing on humanity.”

Wikipedia: „In 2008, Popular Mechanics named The Truman Show as one of the 10 most prophetic science fiction films. Journalist Erik Sofge argued that the story reflects the falseness of reality television. „Truman simply lives, and the show’s popularity is its straightforward voyeurism. And, like Big Brother, Survivor, and every other reality show on the air, none of his environment is actually real.” He deemed it an eerie coincidence that Big Brother made its debut a year after the film’s release, and he also compared the film to the 2003 program The Joe Schmo Show.”