Postvalentiniene (6)

Sonet 188

Vasile Voiculescu (1884-1963)

Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;
Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe,
Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse.

Eu stau mereu în beznă: lumina mea-i la tine
Şi ochii mei o alta nu vor sa mai primească.
Cum iroseşti aiurea plăcerile divine ?
Nu şi-a rămas o umbra de cuget să-ţi şoptească

Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,
Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe?
M-am despoiat în taină, de-nalta-nvestitură,
Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe;

Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,
Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: