Filme românești (18): Restul e tăcere

Sîmbătă – 5 decembrie, PRO Cinema, 22.05

Restul e tăcere (2008)
Regia: Nae Caranfil

“Proiect foarte drag şi ambiţios al regizorului Nae Caranfil, premiat în concursuri internaţionale încă din faza de scenariu, filmul are ca atuuri bine cunoscuta minuţiozotate regizorală şi subtilitate scenaristică a autorului său, o distribuţie fără cusur şi un subiect exploziv şi insolit: aventura realizării primului lungmetraj din istoria filmului românesc, Independenţa României, a cărui premieră a avut loc în… 1911!

Să aduci în faţa spectatorilor anului 2008 o asemenea evocare poate părea o propunere total hazardată în cazul unui regizor oarecare. Nae Caranfil însă ştie să facă acrobaţie pe muchia unei asemenea idei, tramsformînd orice accent desuet în eleganţă retro şi orice banal obiect de recuzită în simbol al unei epoci pitoreşti. Maiestuos şi ironic, vivace şi melancolic, filmat cu somptuozitate şi precizie, filmul său propune publicului o suită de revelaţii, însumate într-un experiment mai mult decît îndrăzneţ. Arta şi istoria, comedia şi tragedia, răsturnările de situaţie, gagurile burleşti şi trimiterile literare se amestecă în dozaje secrete în acest omagiu la adresa cinematografului fără precedent în istoria filmului românesc.” (Andreea Chiriac) (Ziarul de duminică, Nr. 9 (391), 7 martie 2008)

“Nae Caranfil urmăreşte, în Restul e tăcere, dificultăţile întîmpinate de Grigore Brezianu (cel care a avut ideea realizării Independenţei Românie şi care ar fi trebuit să semneze la final regia filmului) în demararea şi continuarea proiectului său. De multe ori, acţiunea principală e doar un pretext pentru o analiză mai aprofundată a mediului artistic din România antebelică şi pentru privirea plină de umor şi nostalgie asupra începuturilor vieţii cinematografice româneşti, cu toate prejudecăţile care încă planau asupra unei arte ce făcea, în acea epocă, primii paşi. De asemenea, Nae Carafil nu ezită să aducă pe ecran un ton acid-amar atunci cînd vorbeşte de înşelătorie şi obiceiuri meschine printre artişti şi producători.” (Laurenţiu Brătan) (22, Nr. 12 (941), 18-24 martie 2008)

“’Restul e tăcere’ nu este atît povestea unui film de acum un veac (‘Independenţa României’, al cărui autor este încă incert), cît povestea relaţiei complexe (cu suişuri şi coborîşuri, ca orice relaţie, bazată pe afecţiune şi respect reciproc) dintre doi vizionari care şi-au asigurat posteritatea prin filmul amintit. Esenţa acestei prietenii extraordinare – şi o nouă dovadă de mpiestrie cinematografică – poate fi găsită în schimburile de priviri dintre ei de pe cîmpul pe care este reconstituită bătălia de la Vidin şi, în final, din tribunalul unde se întîlnesc pentru ultima oară.” (Mihai Fulger) (Cultura, Nr. 11 (65), 20 martie 2008)

Restul e tăcere are, fără îndoială, carenţele sale: autorul ar fi putut renunţa fără probleme la povestea schematică de amor (relaţia dintre Grig şi Leon este mult mai importantă decît cea dintre Grig şi Emilia), animaţia nu suplineşte destul de convingător episodul parizian, machiajul lui Ovidiu Niculescu este prea strident, decorurile urbane îşi relevă cam des caracterul butaforic etc. Totuşi, nu pot decît să mă înclin în faţa lui Nae Caranfil pentru entuziasmul, pasiunea şi înzestrarea dovedite (şi) în acest film. Din tot ce a produs cinematografia românească după 1989, Restul e tăcere este cel mai aproape de entertainment-ul hollywoodian (în ipostaza sa fericită) şi are cele mai mari şanse să ajungă un film-cult.” (Mihai Fulger) (Observator cultural, Nr. 156 (414), 13-19 martie 2008)

“Cîte forme de spectacol cuprinde Restul e tăcere? Există trei bucăţi din Hamlet – una recitată cabotin la o înmormîntare, alta prezentată ca o versiune cinematografică mută şi filmată de fapt tot de tine, alta montată pe bune la sfîrşit. Există un fragment de comedie burlescă primitivă, care rimează cu elementele de burlesc primitiv din filmul tău, care la rîndul lor pregătesc burlescul înalt al reconstituirii bătăliei de la Vidin. Există un bal mascat şi un fragment de operă, o secvenţă de animaţie şi o secvenţă de montaj în alb-negru, pe ecran-în-ecran. Există chiar şi un moment de păşunism – ce alt regizor român serios ar mai îndrăzni să facă aşa ceva, ieşind şi cu faţa curată? Procesul de la final e un spectacol, cum e, desigur, şi înmormîntarea de la început, care rimează cu o a doua înmormîntare, plasată înspre final, şi ea tot un spectacol. Toate astea rimează între ele în diverse feluri – Restul e tăcere nu e doar un spectacol al spectacolelor, ci şi un poem; iar curgerea imaginilor unele în altele e muzică. Acum patru ani, cînd am citit scenariul, am scris că, deşi nu există, Restul e tăcere e un film mare. Acum n-aş mai spune asta. Cred că ratezi tranziţia spre tragedie: eroii nu petrec destul timp împreună, eroul nu petrece destul timp cu eroina pentru ca trădările şi răzbunările din ultima parte să aibă greutatea tragediei. Spectacolul e adevăratul erou. Restul e tăcere e o mare pledoarie pentru spectacol.” (Andrei Gorzo) (Dilema veche, Nr. 214, 20-26 martie 2008)

“Nae Caranfil subliniază subtil magia erotică pe care o exercită cea de-a şaptea artă, puterea ei de seducţie care nu se stinge cu pahar cu apă. Meritul lui Nae Caranfil stă şi într-o nuanţare a fiecărei scene, – tot el este şi autorul scenariului şi nu-i lipseşte ochiul unui fin documentarist –, prin acordul armonic al unor registre diferite de la cel al poantei la cel al comediei fine prinsă în plasa aluziilor cu pase dramatice şi reveniri la note burleşti topite în feerie. Lumea filmului le conţine pe toate şi într-un mod miraculos, magic ele sunt orchestrate excelent prevalînd un ludic ironic care invită însă la meditaţie. Nae Caranfil a evoluat în paralel cu noul val minimalist, alături de un Radu Gabrea către un altfel de a face film evitînd totodată stridenţele, manierismele estetizante, notele isterice sau neaoşismele abrupte ale colegilor mai vîrstnici (Dan Piţa, Mircea Daneliuc etc.) fără dorinţa expresă de a zgîria retina cu scene contondente şi expresii măs­că­roase din repertoriul mahalagesc. Ceea ce nu se observă la o primă vizionare reiese la o a doua sau a treia, mi­nu­ţiozitatea cu care regizorul creează recurenţe prin de­taliul din background pe care-l înregistrezi subliminal, felul în care buclează o serie de episoade secundare sau urmăreşte efecte teatrale reiterînd chiar şi caricat modalităţi de expresie dramatică vetuste, dar de un farmec retro irepresibil, toate acestea conferind adîncime, o cameră de rezonanţă filmului.” (Angelo Mitchevici), (România literară, Nr. 11, 21 martie 2008)

“Singurul lucru pe care străinii nu-l percep e latura nostalgică, voiajul ‘în căutarea României pierdute’, tentativa de recuperare a unui tip de cultura urbană pe care numai publicul nostru o poate gusta. Este un ‘salt înapoi’ într-un Bucureşti de legendă, ce face parte astăzi din imaginarul colectiv. În rest, părerea mea (întărită de reacţiile publicului de peste tot unde am fost) e că filmul spune o poveste universală, perfect comprehensibilă pe orice meridian, despre oameni care vor să facă ceva pe lumea asta, pentru că poartă în ei un neastîmpăr al creaţiei. Cinematograful mut a fost o artă universală prin excelenţă, iar faptul că eu povestesc despre un cineast de care n-a auzit nimeni, care a făcut un film de care n-a auzit nimeni, într-o ţară de care n-a auzit nimeni, este poate o slăbiciune în materie de marketing, dar sigur un element esenţial pentru percepţia clară a temei filmului: nevoia noastră de a lăsa ceva în urmă, oricît de mărunţi am fi.” (Nae Caranfil) (Dilema veche, Nr. 215, 27 martie – 2 aprilie 2008)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: