Filme românești (14): Rochia albă de dantelă

Sîmbătă – 21 noiembrie, PRO Cinema, 17.00

Rochia albă de dantelă (1989)
Regia: Dan Pița
Cu: Claudiu Bleonț

“Un medic, un fotbalist şi un sculptor îşi dispută dragostea unei desenatoare de modele, roasă de o maladie fără leac, dar muncind fără precupeţire într-o fabrică de confecţii. Dintre pretendenţi, ea îl alege pe modestul Mitică, întemeind o familie care de mult s-ar fi cerut statornicită. Broderie cinematografică împodobind zdrenţe de impresii şi idei, mozaicată, pentru a disimula simplismul penibil al story-ului. Într-un scenariu semnat de un dramaturg de talia lui D.R. Popescu întîlneşti replici inepte: ‘Dacă nu s-a stricat lumina din ceara ei, i s-a stricat lumina din cap’, Mintea mea a devenit fricoasă!’ sau banalităţi crase precum ‘Plîng, pentru că mi-am pierdut iluziile!’ – învălmăşite într-un ghiveci cu ifose de meditaţie despre artă şi dragoste. Filmul ‘de fabrică’, garnisit cu pretenţii de stil, e o melodramă frigidă în jurul căreia gravitează Mitică, îndărătnicul soţ care refuză să-şi abandoneze soţia, bătrînul profesor, artistul pe care ea îl admiră şi tînărul medic pe care l-a iubit cîndva. Portativul pune în situaţii penibile actori remarcabili: Repan e ridicol în scena în care – ‘maestru nebun’ – îşi sfarmă uneltele, iar Bleonţ e pus să-şi plimbe ciocănelul de cauciuc prin parcul spitalului, agitîndu-l mereu, să se vadă bine că e medic. Variaţii pe tema rochiilor de mireasă, multiplicate în oglinzi, în ambianţa sonoră a unui cor flecar de fete, nu pot ascunde caracterul preţios, calofil şi insignifiant al operei, produs provincial de serie pentru flatarea gustului derizoriu. Prilej doar pentru Călin Ghibu (Pr. ACIN) să-şi exprime categoria de operator prin compoziţii originale care dau viţă ansamblului inert, cadre puse în valoare de monteza Cristina Ionescu (Pr. ACIN).” (Dicţionar de filme româneşti, 2002)

Rochia albă de dantelă, chiar dacă nu are un… titlu premonitoriu, anunţa – prin fondul de idei, prin intensitatea trăirilor – revoluţia izbăvitoare din decembrie, fiind, la rîndul lui, o peliculă neverosimilă pentru anul de graţie 1989. Conexiunile morale şi filozofice ale filmului propun un mesaj existenţial de mare încredere în capacitatea omului de a-şi înnobila condiţia propriului destin. Astfel se face că acest film, care îşi propune să înfăţişeze un implacabil destin tragic, est, înainte de toate, un elogiu adus vieţii, omului, ca entitate spirituală în măsură să reacţioneze împotriva forţelor iraţionalului. Un merit principal în construcţia eşafodajului ideatic, metaforic şi poetic al filmului revine scenaristului D.R. Popescu: poetul ‘îngerilor trişti’ şi-a propus o ‘replică’ la ‘fatum’-ul tragic din locul în care nu s-a întîmplat nimic (cele două filme fac parte dintr-un ciclu ‘programatic’ intitulat ‘Oameni şi timpuri’). În consecinţă, şi-a ales cîteva personaje-semn, pe care le-a implicat într-o dramatică încleştare de contrarii. O tînără iubitoare de frumos, cu dragoste de frumos, cu dragoste intensă de viaţă, este condamnată de o boală incurabilă. În jurul principalului personaj al filmului, o ‘creatoare de modă’, Doina (interpretată – fără teamă de cuvinte mari – senzaţional de Diana Gheorghian), gravitează trei bărbaţi ale căror destine se interferează: un ‘Mitică’ fotbalist (Andrei Finţi), care ascunde, sub aparenţe de superficialitate, o afecţiune totală; un medic, profesionist de excepţie dar foarte dificil ca om, cu aparenţe cinice şi agresive, dar cu o sensibilitate ieşită din comun (Claudiu Bleonţ); un sculptor care disimulează, sub faldurile siguranţei de sine, spectrul nerostit al ratării (Alexandru Repan). Încă de la începutul acţiunii, o clipă de lacrimă, izvorîtă din senin, anunţă deznodămîntul tragic. Pe urmă, lumina interioară a personajelor îşi descoperă treptat nuanţele, iar filmul acesta, al unei stingeri dureroase, devine – din aproape în aproape – un drum al cunoaşterii de sine, al purificării prin crez, al împlinirii prin cei apropiaţi, un poem al iubirii, al încrederii, al responsabilităţii faţă de sine, faţă de semeni, faţă de viaţă. Universul peliculei este de o tulburătoare bogăţie semantică, spre care conduc toate elementele constitutive ale faptului de creaţie. Spaţiile de intersecţie a destinelor angrenate în conflict sînt cîteva: ambianţa în care-şi desfăşoară activitatea eroina (o casă de modă profilată pe rochii de mireasă), spitalul, cu recuzita sa avertizantă, cu pădurea verde (‘în care nimeni nu se pierde’) şi cu apele liniştite, prevestind furtuni, ale lacului din preajmă, marea – ca semn de aduceri aminte –, stadionul de fotbal – ca ecou al ‘lumii de afară’ –, şi cadrul de natură cu dealuri, poieni şi apus de soare în care debutează şi se încheie acţiunea – ca semn al triumfului vieţii după moartea iminentă. În aceste spaţii generoase (cărora scenograful Nicolae Ularu le conferă culori afective, potenţate de spiritul creator manifestat de autoarea costumelor Cătălina Ghibu) se desfăşoară marile bătălii ale eroinei: bătălia cu moartea şi bătălia cu sine. În ‘dantela’ filmului sînt intercalate, cu semnul lor, unitar şi organic, aduceri aminte şi peisaje de gînd, spaime, împăcări cu sine, prin contrapuncte dramatice şi poetice (susţinute aplicat de tînărul compozitor Marcel Octav Costea, de înzestratul inginer de sunet Sorin Caragaţă, de montajul exact al Cristinei Ionescu). La toate acestea, o contribuţie esenţială are operatorul Călin Ghibu, care, ca totdeauna şi întrecîndu-se mereu pe sine, propune de data aceasta o lume imagistică cu un freamăt tragic mereu neliniştitor, multiplu semnificativ.” (Istoria filmului românesc 1897-2000)

Anunțuri

3 răspunsuri to “Filme românești (14): Rochia albă de dantelă”

  1. Alinush Says:

    filmul e SINUCIGAS. replici academice, daca stai in sala de cinema e posibil sa vrei sa te sinucizi cand ajungi acasa….

  2. lav Says:

    Comparativ cu filmele romanesti din 2000 inainte,Rochia alba de dantela este o capodopera.Desigur,cine nu poate intelege ideea intrinseca a acestui film,poate spune ca vizionarea lui a fost o pierdere de timp.Insa nu moartea fizica este ceea ce ar trebui sa retinem din Rochia alba de dantela ci introspectia sufleteasca a personajelor cat si adevarata identitate a acestora care se ascunde sub masti diferite de teama sa nu cada in disgratie.De exemplu,doctorul Iuga,chiar daca era un tip sensibil,nu lasa sa se vada acest lucru.El purta masca indiferentei,cinismului,arogantei motivandu-si caracterul prin profesia sa. Intocmai,teama de a nu fi descoperite adevaratele trairi ale personajelor este cheia acestui produs cinematografic.Nu stiu de ce unii considera acest film ca fiind slab si prost.Dimpotriva,scenariul,aparent simplut,este foarte bun.Replicile sunt extraordinare,au substanta,culoare si sens.Uneori ironice,alteori pline de o incarcatura emotionala subtila,cateodata referitoare la concepte idealiste despre conditia umana luata deopotriva cu dragostea neinfiripata ori cu nelinistea sufletului.Am vazut si am revazut acest film cu mare drag.De fiecare data descopar cate ceva nou in jocul actorilor,in replicile lor …Scena cu miresele nu este o bagatela,dimpotriva.E un liant pentru celelalte scene,are si momentul asta rostul lui.Diana Ghiorghian a jucat-o pe Doina cum nu se putea mai bine,numai cuvinte de lauda.La fel interpretarea lui Claudiu Bleont mi se pare ”exagerat” de perfecta.Intonatia,gesturile,mimica,toate au dus la consolidarea caracterului doctorului Iuga.Copii au jucat de asemenea impecabil(vezi ultima scena a fetitei) cat si restul actorilor.O distributie de exceptie,un subiect inedit la vremea respectiva in ceea ce priveste filmul romanesc,moartea abordata din perspectiva eliberarii nu numai de trup dar si de neliniste,de framantarile sufletesti care devin tot mai acute,eliberarea de obsesiile iubirii,de teama de a nu fi cu cel pe care-l iubesti din lipsa de curaj.In seara asta,am revazut acest film cu aceeasi placere pe care am avut-o la inceput.As avea si eu o intrebare:daca asta e film prost,ar putea sa-mi dea si mie cineva exemplu de un film romanesc-capodopera?(ca eh,toate-s proaste pana la urma,in conceptia unora).

    alinush,daca nu suporti replicile academice din acest film sau din oricare alt film romanesc vechi,mai bine uita-te la Vacanta Mare.Cu ocazia asta n-o sa-ti mai vina nici sa te sinucizi si te asigur ca replicile academice lipsesc cu desavarsire.toate cele bune! 😉

  3. Lauri Says:

    Buna, Iav! Ai descris minunat , filmul asta este unul din putinele care mi-au ramas in minte chiar de cand a aparut. Pe atunci aveam 20 de ani si am fost absolut impresionata de el. Salutari!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: