Filme românești (14): Rochia albă de dantelă

Sîmbătă – 21 noiembrie, PRO Cinema, 17.00

Rochia albă de dantelă (1989)
Regia: Dan Pița
Cu: Claudiu Bleonț

“Un medic, un fotbalist şi un sculptor îşi dispută dragostea unei desenatoare de modele, roasă de o maladie fără leac, dar muncind fără precupeţire într-o fabrică de confecţii. Dintre pretendenţi, ea îl alege pe modestul Mitică, întemeind o familie care de mult s-ar fi cerut statornicită. Broderie cinematografică împodobind zdrenţe de impresii şi idei, mozaicată, pentru a disimula simplismul penibil al story-ului. Într-un scenariu semnat de un dramaturg de talia lui D.R. Popescu întîlneşti replici inepte: ‘Dacă nu s-a stricat lumina din ceara ei, i s-a stricat lumina din cap’, Mintea mea a devenit fricoasă!’ sau banalităţi crase precum ‘Plîng, pentru că mi-am pierdut iluziile!’ – învălmăşite într-un ghiveci cu ifose de meditaţie despre artă şi dragoste. Filmul ‘de fabrică’, garnisit cu pretenţii de stil, e o melodramă frigidă în jurul căreia gravitează Mitică, îndărătnicul soţ care refuză să-şi abandoneze soţia, bătrînul profesor, artistul pe care ea îl admiră şi tînărul medic pe care l-a iubit cîndva. Portativul pune în situaţii penibile actori remarcabili: Repan e ridicol în scena în care – ‘maestru nebun’ – îşi sfarmă uneltele, iar Bleonţ e pus să-şi plimbe ciocănelul de cauciuc prin parcul spitalului, agitîndu-l mereu, să se vadă bine că e medic. Variaţii pe tema rochiilor de mireasă, multiplicate în oglinzi, în ambianţa sonoră a unui cor flecar de fete, nu pot ascunde caracterul preţios, calofil şi insignifiant al operei, produs provincial de serie pentru flatarea gustului derizoriu. Prilej doar pentru Călin Ghibu (Pr. ACIN) să-şi exprime categoria de operator prin compoziţii originale care dau viţă ansamblului inert, cadre puse în valoare de monteza Cristina Ionescu (Pr. ACIN).” (Dicţionar de filme româneşti, 2002)

“Rochia albă de dantelă, chiar dacă nu are un… titlu premonitoriu, anunţa – prin fondul de idei, prin intensitatea trăirilor – revoluţia izbăvitoare din decembrie, fiind, la rîndul lui, o peliculă neverosimilă pentru anul de graţie 1989. Conexiunile morale şi filozofice ale filmului propun un mesaj existenţial de mare încredere în capacitatea omului de a-şi înnobila condiţia propriului destin. Astfel se face că acest film, care îşi propune să înfăţişeze un implacabil destin tragic, est, înainte de toate, un elogiu adus vieţii, omului, ca entitate spirituală în măsură să reacţioneze împotriva forţelor iraţionalului. Un merit principal în construcţia eşafodajului ideatic, metaforic şi poetic al filmului revine scenaristului D.R. Popescu: poetul ‘îngerilor trişti’ şi-a propus o ‘replică’ la ‘fatum’-ul tragic din locul în care nu s-a întîmplat nimic (cele două filme fac parte dintr-un ciclu ‘programatic’ intitulat ‘Oameni şi timpuri’). În consecinţă, şi-a ales cîteva personaje-semn, pe care le-a implicat într-o dramatică încleştare de contrarii. O tînără iubitoare de frumos, cu dragoste de frumos, cu dragoste intensă de viaţă, este condamnată de o boală incurabilă. În jurul principalului personaj al filmului, o ‘creatoare de modă’, Doina (interpretată – fără teamă de cuvinte mari – senzaţional de Diana Gheorghian), gravitează trei bărbaţi ale căror destine se interferează: un ‘Mitică’ fotbalist (Andrei Finţi), care ascunde, sub aparenţe de superficialitate, o afecţiune totală; un medic, profesionist de excepţie dar foarte dificil ca om, cu aparenţe cinice şi agresive, dar cu o sensibilitate ieşită din comun (Claudiu Bleonţ); un sculptor care disimulează, sub faldurile siguranţei de sine, spectrul nerostit al ratării (Alexandru Repan). Încă de la începutul acţiunii, o clipă de lacrimă, izvorîtă din senin, anunţă deznodămîntul tragic. Pe urmă, lumina interioară a personajelor îşi descoperă treptat nuanţele, iar filmul acesta, al unei stingeri dureroase, devine – din aproape în aproape – un drum al cunoaşterii de sine, al purificării prin crez, al împlinirii prin cei apropiaţi, un poem al iubirii, al încrederii, al responsabilităţii faţă de sine, faţă de semeni, faţă de viaţă. Universul peliculei este de o tulburătoare bogăţie semantică, spre care conduc toate elementele constitutive ale faptului de creaţie. Spaţiile de intersecţie a destinelor angrenate în conflict sînt cîteva: ambianţa în care-şi desfăşoară activitatea eroina (o casă de modă profilată pe rochii de mireasă), spitalul, cu recuzita sa avertizantă, cu pădurea verde (‘în care nimeni nu se pierde’) şi cu apele liniştite, prevestind furtuni, ale lacului din preajmă, marea – ca semn de aduceri aminte –, stadionul de fotbal – ca ecou al ‘lumii de afară’ –, şi cadrul de natură cu dealuri, poieni şi apus de soare în care debutează şi se încheie acţiunea – ca semn al triumfului vieţii după moartea iminentă. În aceste spaţii generoase (cărora scenograful Nicolae Ularu le conferă culori afective, potenţate de spiritul creator manifestat de autoarea costumelor Cătălina Ghibu) se desfăşoară marile bătălii ale eroinei: bătălia cu moartea şi bătălia cu sine. În ‘dantela’ filmului sînt intercalate, cu semnul lor, unitar şi organic, aduceri aminte şi peisaje de gînd, spaime, împăcări cu sine, prin contrapuncte dramatice şi poetice (susţinute aplicat de tînărul compozitor Marcel Octav Costea, de înzestratul inginer de sunet Sorin Caragaţă, de montajul exact al Cristinei Ionescu). La toate acestea, o contribuţie esenţială are operatorul Călin Ghibu, care, ca totdeauna şi întrecîndu-se mereu pe sine, propune de data aceasta o lume imagistică cu un freamăt tragic mereu neliniştitor, multiplu semnificativ.” (Istoria filmului românesc 1897-2000)

Publicitate