“Ce ai putea sa-mi face tu Aline? Sau mai bine spus, ce ai dori tu – tainic si nestiut de nimeni -? Care-i dorinta ta neostoita? Simt la tine o ura imensa, nu stiu de unde vine! Ura ta este reala si nu are justificare… cauta daca crezi ca ai putere, sa scapi de ea! Te anunt ca stiu despre tine multe – esti fricos, esti las, esti pornit spre gloria desarta a lumii! Iubesti nu Scriptura ci flirtul cu stralucirea lumeasca! Ce sa faci? Sa te pocaiesti, fiindca tu nu-L iubesti pe Hristos, te iubesti pe tine si barba ta, rasa dupa modelul Babilon – apropos, vezi ca scrie undeva ceva in Biblie despre ai care-si rad barbile asa ca tine! Eu nu am barba – eu am palmele grele si calcaiele crapate de lucrul in gradina, cu pamantul! Eu cred ca doar cuvantul Bibliei este AUTORITATE! Nu recunosc alta AUTORITATE! Eu inteleg mai bine decat tine aceasta AUTORITATE! Recunosc insa ca la randu-mi fac rau ori de cate ori voiesc a face bine! Tu in schimb ce faci? Faci dosare ”CNSAS” cu bloggerii! Libertatea cuvantului? Unde – in inventarieri meschine si marunte cu pretentie de atingere cu aripa geniului? Barem daca ai fi si tu un Densusianu… dar tu esti doar un secret secretar al dezbinarii in lumea evanghelica! Tu esti doar un agent al necredintei si al urii! Esti un slujbas corigent al Marelui Inchizitor al lui Dostoiveski! Ca barbat esti prea feminin ca sa iti incerc otelul lipsa! Ca intelectual esti prea ”mecanic”, avand impresia falsa ca inchipuirile tale nu ti-ar fi furnizate de o terta persoana, ceva mai harnica si mai atenta cu increderea ca propriul cerebel ar avea valoare si intaietate in orice jduecata de valoare! Te-am mirosit de la distanta, fara sa te citesc: esti un lup in blana de oaie! Tu nu iubesti oamenii, tu te iubesti doar pe tine! Tu iubesti sa pretinzi ca ai o alta natura decat cea reala! Ai un numitor comun cu Diavolul: Diavolul insusi pretinde ca este Dumnezeu! Dar pe mine nu ma pacalesti: stiu cine esti cu adevarat, esti un informator mizer intr-o solda papistasa a unui ecumenism rimand odios cu tembelism! Ce crezi tu, cu mincinoasa ta pana de carturar? Crezi tu ca il ai ca aliat pe Dumnezeu in marsavele tale manifeste de dispret fata de oameni? Lupule in blana de oaie… iti pot numara coastele si iti pot ghici turbarea nerusinata, prin nemarginita dimensiune a unui semidoctism grotesc ce-ti anima perii babilonieni ai barbii tale deja sure!
Eu nu voi mai trece pe aici, niciodata! Am spus destul – ce am avut de zis am zis! Imi pare rau ca blogul Adamei, femeie printre altele, a devenit locul predilect al unora care se tund la frizeria lui Belsatar!”
Comentariu pe blogul Adamaica, 14 iunie 2008, semnat Daniel
La Rotundu 
14 iunie 2008 la 17:03 |
Aline, evident că punând în loc de articol un astfel de comentariu comiţi un act postmodern. E o deconstrucţie. Şi sfidare.
Faptul că nu am şters comentariul de pe blog nu dovedeşte acordul meu cu conţinutul lui, însă văd că se ţin lanţ reacţiile extremiste.
Oare cu ce zideşte un astfel de articol? O întrebare desuetă.
A.Dama
14 iunie 2008 la 17:43 |
1. Nu, nu e evident că aş „comite” un act postmodern. Dar dacă l-aş comite (punînd un articol, adică tocmai invers decît ai spus) printr-o deconstrucţie, nu ar fi implicit o chestiune suspectă, cum sugerezi.
2. Sfidare? Adică nu pot să semnalez, pe blogul meu, ce se scrie în public despre mine?
3. Eu nu am afirmat că ai fi de acord cu conţinutul comentariului.
4. Nu văd care sînt „reacţiile extremiste”.
5. Desigur, pot să (mă) întrebi: Oare cu ce zideşte un astfel de articol? Dar, bineînţeles, trebuie MAI ÎNTÎI să (te) întrebi: Cu ce zideşte aşa-zisa libertate de expresie în numele căreia ai lăsat un astfel de comentariu în public? Oare greşelile Pătrăţosului nu au fost evidente? Se pare că nu (avînd în vedere şi spiritul ludic în care te consolează CiprianS, încă unul care nu ştie să scrie numele cuiva).
6. Sînt uimit de exagerările tale: „Nu stiu ce se asteapta de la o gazda de blog. Sa dea foc, sa execute in piata publica, sa impuste la nimereala?” Cine a cerut aşa ceva? Astfel de exagerări zidesc? – dacă tot îţi plac desuetele întrebări.
7. De ce să pătimesc eu (sau alţii) pentru că eşti idealistă (şi/sau pentru că încă nu ştii ce să faci ca gazdă de blog)?
8. Şi întreabă-te onest, duminică, sau într-o marţi de august, ce deziluzie ai fi avut dacă eu aş fi lăsat, pe blogul meu, astfel de comentarii mizerabile la adresa ta (sau a altora).
9. Scrii pe blogul tău: „Ştiu că puteam cenzura comentariile, dar dacă mi s-a făcut cândva greaţă de atmosfera asta “creştinească”, acum pot spune că m-am săturat să cenzurez. Ăştia suntem, aşa să ne vadă oamenii.”
Ei bine, nu, nu sînt de acord cu tine. Această greaţă vine din oboseală. De unde ar rezulta că sîntem aşa, din ce comentează 2-3 (sau 10-11)?
După cum Patapievici are vanitatea să arate că nu toţi românii sînt netrebnici, tot aşa am şi eu vanitatea să arăt că nu toţi evanghelicii sînt netrebnici. De 6 ani prezint ştiri din cultura evanghelică şi nu o să mă împiedic de 2-3 isterici sau 2-3 femeie slobode la gură (mă refer la cele precum Elisa, Viorica sau Mia) cărora li se permite să se exhibe în public.
Cînd mi-e greaţă, îmi tai o lămîie.
14 iunie 2008 la 18:07 |
Aline, mi se pare surprinzător. Tu ai făcut acum exact ceea ce ai condamnat pe celălalt blog. Acolo ai condamnat prezenţa comentariului ăstuia, ca să vii apoi la tine şi să-l faci public.
Something’s wrong here…
14 iunie 2008 la 18:21 |
No, something’s wrong THERE…
14 iunie 2008 la 18:25 |
Aline, fără să fi existat trimitere la tine, te-ai scandalizat că Daniel a postat un „comentariu isteric”. După aceea chiar s-au încins spiritele.
Eu nu sunt Pătrăţosu, nu sunt Alin Cristea, nu sunt Răsvan Cristian, slavă Domnului! Dar după ce am aplicat tactica cenzurării şi lucrurile s-au potolit doar de suprafaţă, ca să izbucnească iar, am aplicat o altă tactică. Aş prefera de o mie de ori să nu se dezlănţuie oamenii în ograda mea. Sunteţi bărbaţi în toată firea, descurcaţi-vă voi cu „complimentele” reciproce!
Eu vă propun să faceţi un blog de comentarii de atac la persoană, care să fie comentate la rândul lor. Că doar ai dreptul să afişezi mai departe ce debitează alţii care nu se autocenzurează.
Am spus înainte de a pune Daniel comentariul de mai sus, din articolul tău, că nu voi mai cenzura. O fi un fel de spălare pe mâini, Dumnezeu să mă ierte, dar, vorba ta, ca gazdă de blog, n-am putut lua o decizie mai bună.
Eu mă străduiesc să fiu atentă când pun articole să fie ceva constructiv. Cât despre comentariile scrise de alţii, n-am cum să garantez că toate sunt ziditoare, de folos etc.
14 iunie 2008 la 18:43 |
Absolut neconvingător.
În ce fel sînt constructive expresii precum „Sunteţi bărbaţi în toată firea” etc.? Este jignitor modul în care ai sugerat a fi masculinitatea. La fel şi propunerea trăsnită cu blogul!
Păi nu eşti femeie în toată firea? Atunci fă-ţi ordine în ograda proprie!
Din cîte observ, nici măcar nu-ţi dai seama ce ţi s-a întîmplat în ogradă!
Cît despre luciditate…. dusă e pe apa… sîmbetei…
14 iunie 2008 la 23:48 |
Din moment ce ai postat comentariul respectiv pe blogul tau inseamna ca nu l-ai perceput ca pe o jignire, ci ca pe un martiraj.
Uneori ne place sa publicam „martirajul” nostru. E un soi de suferinta si aceasta invazie de ofense si caracterizari care ni se aduc.
Nu cred ca trebuie sa te superi prea tare.
Personal nu cred ca iti poate afecta imaginea. Eventual iti poate rani ego-ul…atat. Imaginea unui om nu poate fi afectata de un comentariu isteric, al unui individ ce-si refuleaza parerile personale in ograda altuia. Nu fi dur cu gazda…nu cred ca ai motiv. Ii ceri o cenzura imposibila. (parerea mea)
Pana la urma, draga Alin, un „dus rece” nu strica….
15 iunie 2008 la 09:53 |
Laurenţiu, nu ai de unde să ştii cum l-am perceput eu, din moment ce nu l-am comentat (şi am impresia că şi atunci nu ai fi menţinut cursul ideatic al chestiunii).
Din păcate, eviţi chestiunea principală, care este responsabilitatea bloggerului creştin (în urma comentariilor de pînă acum, altfel postarea era un TABLOU, trebuia contemplat, nu comentat).
Cuvîntul cenzură e prea des folosit în astfel de discuţii (cuvîntul moderare e folosit prea puţin). Citeşte încă o dată ce am scris eu, nu obişnuiesc să solicit astfel de (re)soluţii, responsabilitatea trebuie să cadă pe umerii persoanei în cauză – gazda de blog.
De asemenea, vorbeşti prea mult despre „victimă” – asta înseamnă că eşti un bun român, te poţi adapta într-o societate vinovată FĂRĂ vinovaţi.
Ca să fiu şi eu în ton cu răsucirile tale într-ale subiectului, faptul că ai comentat la un astfel de subiect o fi însemnînd, psihologic vorbind, că simţi oareşce responsabilitate pentru comentariile pe care le laşi pe blogul tău?
Păi de ce? Jignirile (publice) strică imaginea cuiva? Nu are nevoie orişicine de un „duş rece”? De ce să-l bine-cuvîntăm pe cineva cînd putem să-l „udăm” cu jetul celui „ce-şi refulează părerile personale în ograda altuia”?
15 iunie 2008 la 15:19 |
Incercam sa te inveselesc…
Bineinteles ca incerc sa fiu cat mai responsabil atunci cand aprob un comentariu. Dar pana unde merge „moderarea” nu am aflat inca. Mi-ai promis ca ai sa studiezi subiectul.
Lumea asta virtuala e foarte complexa si tu stii bine asta. O carcateristica a acestei lumi e lipsa „personalitatii”. Nu cred ca Daniel, daca te-ar cunoaste personal, ti-ar spune in fata ceea ce a spus in comentariu. Altfel ne raportam personal la situatiile pe care le comentam in spatiul virtual.
Asta e blestemul spatiului virtual!
19 iunie 2008 la 08:21 |
Eu nu am discutat direct nimic cu comentatorul Daniel. Dar mi-am exprimat uimirea că pe blogul respectiv (probabil cel mai elegant blog evanghelic) este permis un comentariu isteric. DUPĂ aceea a venit „duşul rece”.
Subiectul „moderării” e, într-adevăr, complex şi nu mă grăbesc să dau indicaţii preţioase. Probabil cea mai sensibilă chestiune e faptul că putem previziona anumite reacţii dacă luăm măsuri categorice sau, dimpotrivă, dacă sîntem permisivi.
Alt parametru care trebuie avut în vedere e tocmai faptul că postările şi comentariile au un caracter public. Aici, din nou, discuţia ar trebui nuanţată, întrucît e evident că există diferite grade de ‘public-itate’.
Abia al treilea aspect, cel al relaţiei personale, are de a face, de fapt, cu mentalitatea evanghelică, care, TEORETIC, pretinde că relaţiile personale trebuie rezolvate (după tiparul biblic). Aici pot rezulta situaţii de „schizofrenie” (care de fapt există în spaţiul real) în care omul îţi spune în faţă ceva, iar în spaţiul virtual, sub anonimat, îţi spune altceva.
Să fie oare lumea virtuală mai complexă decît cea reală?
Sau e vorba doar de faptul că încă nu ne-am adaptat îndeajuns la noul habitat?