“Ce tot vor mucoşii ăştia, care au libertatea de a fi şi maoişti, şi troţkişti, şi comunişti, şi regalişti dacă vor, sau bonapartişti, baptişti şi aşa mai departe; cărora nu le este foame, nu stau în frig, pot să înveţe gratuit, nimeni nu le cere să meargă la război. De ce se revoltă? – îşi va fi zis generalul, socotind că agitaţia generaţiilor cu acnee pe faţă va trece de la sine. Iar expresia lui aruncată cu dispreţ – chienlit – avea să facă mult rău. Poate chiar a fost factorul care a coagulat împotriva lui grupările eterogene care efectiv nu aveau motive de revoltă.” [Dinu Flămând, România liberă, 30 aprilie 2008]
Dilema veche abordează tema “Mai ’68” în ultimul număr (223). Din Argument:
“Caracterul predominant francez al ‘anului revoluţionar’ ’68 e contestat de mulţi specialişti: în cronologia revistei L’Histoire, Mai ’68 a început în septembrie ’64 în SUA, cînd s-a organizat primul sit-in la Universitatea Berkeley, protest împotriva războiului din Vietnam. Tema a fost prezentă şi în protestele studenţeşti din Franţa. Aici, după atîta agitaţie, baricade, discursuri, totuşi numărul victimelor a fost derizoriu. În Mexis, în octombrie ’68, poliţia a tras în studenţi: 300 de morţi. Ar fi dificil de găsit o explicaţie comună tuturor revoltelor din acei ani. Asemănarea cu Primăvara de la Praga se bazează şi ea pe identitatea unor elemente exterioare: nici cei care se revoltau, nici cei care trăgeau în ei sau îi ciomăgeau nu erau din aceeaşi echipă. Am dorit să consemnăm aceste realităţi diverse, ţinînd seama de faptul că, pentru românii de după Mai ’68, evenimentele sînt la fel de îndepărtate ca războaiele punice.”
