Archive for 13 mai 2008

Trei citate (12)

13 mai 2008

Daniel G. Reid (editor), Dicţionarul Noului Testament, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2008

“În documentele mai târzii ale NT, ‘Dumnezeu’ (theos) continuă să însemne divinitatea univă a Scripturilor şi a tradiţiei lui Israel. Prin urmare, aproape fiecare întrebuinţare a lui theos ori a substituenţilor semantici sau pronominali transmite dedicarea explicită faţă de tipul exclusivist al monoteismului iudaic, şi anume că nu există decât un singur Dumnezeu, Dumnezeu lui Israel, Iahve. Totuşi aceleaşi documente nou-testamentare târzii demonstrează că identitatea acestui Dumnezeu a fost supusă unei profunde redefiniri. Identitatea unicului Dumnezeu adevărat al lui Israel a fost extinsă pentru a-L include pe Isus din Nazaret. […] Întrebarea crucială din punct de vedere istoric, teologic şi filosofic este cum a reuşit creştinismul să realizeze cu succes tranziţia de la ‘există un singur Dumnezeu’, din Deuteronomul 6, la proclamarea niceeană, în cadrul monoteismului, a celor trei persoane: ‘Tatăl’, ‘Fiul’ şi ‘Duhul’. Deşi reflecţia trinitariană a prins avânt abia prin secolele II, III şi, în special, IV, NT stabileşte direcţia monoteismului iudaic în tradiţia creştină. Aici scriitorii de mai târziu ai NT şi autorii din cea de-a doua jumătate a secolului I capătă o semnificaţie deosebită, deoarece ei au fost primii care au descris identitatea şi misiunea lui Isus în cadrul monoteismului iudaic. Mai mult decât atât, NT şi documentele de la începutul secolului al II-lea înregistrează modul în care primii creştini au revizuit, în lumina lui Isus, ceea ce ei cunoşteau ca fiind adevărat despre Dumnezeul lor. Prin urmare, aceste documente sunt de o importanţă crucială pentru curentul teologic care începea să se împotrivească identităţii lui Isus, în contextul monoteismului iudaic, şi identităţii lui Dumnezeu, în lumina venerării lui Isus.”

“Puţine sînt lucrurile sigure pe care le cunoaştem despre contextul cărţii Evrei, dar autorul caută, în mod limpede, categoriile filosofice relevante ca vehicul al credinţei creştine; de zici rezultă prezenţa unei cristologii a Fiului lui Dumnezeu cu un accent mai evident pe întrupare. În acelaşi timp, cartea Evrei păstrează limbajul adopţiei şi nu manifestă nicio tentativă de a le combina pe cele două: ele stau alături într-o simbioză neintegrată. Ca Fiu, Isus este arhetipul ceresc (al lumii ideale) în comparaţie cu care celelalte pretenţii (aparţinînd acestei lumi) sînt inadecvate. Pe măsură ce Biserica a ajuns într-un mediu elenistic dominat de o perspectivă platonică asupra lumii, era normal ca semnificaţia escatologică a lui Isus să fie descrisă în aceşti termeni. Totuşi, pentru cartea Evrei, punctul de plecare este perspectiva platonică asupra lumii, nu reflecţia asupra lui Isus per se. Acest fapt explică de ce nu există niciun concept al preexistenţei personale a Fiului-Isus, ci doar ideea teologică abstractă a preexistenţei care necesită explicaţii ulterioare prin referinţa la categoriile mai tradiţionale ale calităţii de fiu prin adopţie sau prin realizări. Din nou nu apar preocupările de mai târziu privind substanţa ontologică sau metafizică. În acest sens, cartea Evrei pare să reprezinte o zonă de tranziţie între evenimentul Cristos şi explicarea lui în categorii pur vechi-testamentare şi dezvoltarea ulterioară a unei cristologii deplin maturizate a întrupării.”

“Mântuirea este un termen general, denotând izbăvire de mai multe tipuri. Termenul poate fi folosit pentru a desemna vindecarea unei boli, siguranţa în călătorie sau protejarea de pericole. Termenul poate fi aplicat atât la oameni cât şi la lucruri. În vremea VT, când poporul Israel era ameninţat de popoare ostile, termenul era folosit în legătură cu protecţia lui Dumnezeu. În evanghelii este adesea folosit cu privire la vindecările făcute de Domnul Isus (‘credinţa ta te-a mântuit’, adică ‘te-a tămăduit’). Dar termenul mai este folosit pentru izbăvirea din păcat şi pentru izbăvirea supremă când cei mântuiţi vor păşi în bucurie alături de Cristos, la sfârşitul veacului. În scrierile pauline lucrul cel mai important îl constituie izbăvirea de păcat şi de consecinţele păcatului, deşi este mult mai specific lui pavel să vorbească simplu despre mântuire decât să spună de la ce sunt salvaţi oamenii. El foloseşte verbul sozo (‘a mântui’) de 29 de ori (mai mult decât oricine altcineva în NT), substantivul soter (‘mântuitor’) de 12 ori (exact jumătate din numărul ocurenţelor în NT), soteria (‘mântuire’) de 18 ori, soterion (‘mântuire’) şi soterios (‘aducând mântuire’) câte o dată fiecare. Astfel de statistici arată că Pavel este interesat de conceptul mântuirii, chiar mai mult decât oricare alt scriitor din NT.”

Vigoarea lăstarilor (2)

13 mai 2008

Exerciţiu de inspiraţie (13.05.2008)

13 mai 2008

Întreaga congregaţie a rămas intrigată când a constatat că rabinul ei dispare în fiecare săptămână cu o zi înainte de Sabat. Oamenii îl suspectau că se întâlneşte în secret cu Atotputernicul, asa că l-au pus pe unul dintre ei să-l urmărească.

Iată ce a văzut omul nostru: rabinul se deghiza în ţăran şi îi slujea unei femei paralizate, o păgână, curăţându-i camera şi pregătind pentru ea o masă de Sabat. Când spionul s-a întors, membrii congregaţiei l-au întrebat:

– Unde s-a dus rabinul? A urcat la cer?
– Nu, a răspuns omul. A urcat chiar mai sus.

(Anthony de Mello)

Răspândacul, Nr. 0848 / 13.05.2008