Invitaţie la viaţă

Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit.

Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi,
nici cu un aluat de răutate şi viclenie,
ci cu azimele curăţiei şi adevărului
.

Hristos – Mielul junghiat, Paştele jertfit – ocupă locul central într-un context nou de resemnificare a simbolurilor ebraice. Semnificaţia Paştelui se distinge dintr-un complex de aspecte care au de a face cu centralitatea divinităţii în sărbătoarea terestră. Instaurarea sărbătorii evreieşti (Exod 12-13) a avut loc în mijlocul morţii. Întîii-născuţi, veriga vieţii, au fost cruţaţi numai dacă erau sub protecţia sîngelui mielului jertfit, sînge care făcea judecată şi dădea răscumpărare. Acest miel trebuia mîncat în grabă, căci era Paştele Domnului. Masa era întinsă de Dumnezeu în perimetrul morţii, de unde evreul trebuia să iasă cît mai repede. Un sentiment al fugii din calea mirosului mortăciunii şi al evadării spre viaţă şi vitalitate trebuia să însoţească această cină ciudată, servită cu toiagul în mînă şi încălţăminte în picioare. Trebuia păstrat şi gustul amar al sclaviei şi al tanatofobiei – teama morbidă de moarte, sugerat gastronomic de verdeţurile amare ce însoţeau meniul fripturii. Şi toate aceste elemente trebuiau explicate, în cadrul unui ritual al cărei semnificaţie a fost păstrată pînă la Hristos. Pentru evrei a devenit lege veşnică dar şi obicei sfînt.

Sărbătoarea Paştelui poate fi întinată însă de răutate şi viclenie, de renunţarea la integritatea adevărului şi coerenţa morală. Paştele Domnului se transformă astfel în “Sărbătorile de Paşti” ale oamenilor, prilej de “dospire” festivistă, uitîndu-se că Dumnezeu este Cel care întinde masa în ograda morţii şi face invitaţia la viaţă. De la Adam încoace reflexul uman este camuflarea, disimularea, deghizarea. De atunci Creatorul îşi întreabă mereu creatura: “Unde eşti?” În zilele sărbătorii mulţi se refugiază în sărbătoare, dar fără a dori să-şi recunoască sentimentul amar al prezenţei mortăciunii şi fără toiagul în mîini pentru a-şi relua călătoria ca turişti în Ţara Morţii, în graniţele căreia Domnul cheamă la viaţă prin Paştele jertfit.

Învierea duce mai departe resemnificarea Paştelui în coordonate creştine, proiectînd escatologic invitaţia la viaţă. Cu moartea pe moarte călcînd, Paştele jertfit a început pregătirile pentru nunta Mielului. “Nimic întinat nu va intra în noul Ierusalim, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea Mielului.” (Apocalipsa 21:27) Şi acolo se va relua Cina cea de taină.

(confesional@ 3 / 2004)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: