Archive for 8 ianuarie 2008

16 bloguri în Top 100

8 ianuarie 2008

8 ianuarie 2008, 15.15

1) patratosu 3) mtipei 7) persona 9) ambasadorul 12) husarul 19) simplulgand 21) agorachristi 23) romoflorin 30) addsalu 39) artzar 65) cristianlucaci 80) ionatan 89) teologeanu 92) serjlwg0d 94) ciprians 100) primulgand

Clasificarea blogurilor (şi a oamenilor)

8 ianuarie 2008

Un binecunoscut blogger (ortodox) face următoarele precizări la adresa mea:

“Făcând un top al “evanghelicilor” [ titulatură novissimă şi ambiguă pentru ortodocşi] de la A la Z, nu a diferenţiat blogurile pe culte, pentru că văd acolo şi baptişti, şi penticostali, şi adventişti…puşi alandala, ceea ce, în viaţa de zi cu zi, nu cam sunt toţi fraţi de cruce.”

Într-adevăr, nu sîntem fraţi de cruce, ci de… Scriptură.

Ca să începem cu un zîmbet…

Orice demers are limitările lui intenţionat stabilite (sau impuse de contextul demersului). În cazul listei blogurilor evanghelice, e clar că e vorba de delimitarea unui anumit segment social după un criteriu religios. Dar nu e vorba de un criteriu de felul celui sugerat, precum cel stabilit în relaţia confesiunilor cu statul, ci e vorba de o formă de empatie religioasă mai puţin sau mai mult asumată.

Nu am întrebat pe fiecare blogger ce confesiune are, ci am căutat să percep, din jurnalul său din Reţeaua virtuală, ce fel de orientare religioasă are. Într-un singur caz am întrebat pe cineva dacă se defineşte ca evanghelic, acesta fiind termenul adaugat în paranteză lîngă cel de neo-protestant pe site-ul Secretariatului de Culte.

Dar eu nu sînt secretarul nimănui…

Ca să mai zîmbim o dată, sper…

Nu am fost şi nu sînt interesat să fac delimitări confesionale strîmte, ci să ofer informaţii şi comentarii despre spaţiul confesional neo-protestant.

Dar un blog nu este un jurnal ale cărui pagini se deschid pornind de la precizarea identităţii sau a confesiunii, precum se sugerează, inoportun:

“Pentru transparenţă şi respectabilitate ar trebui să găsim pe fiecare blog neoprotestant următoarele: 1. declinarea identităţii religioase a blogului; 2. o urmă de CV […] 3. articole care să exprime în mod preponderent, identitatea religioasă asumată.”

Resping categoric cele 3 puncte, în general, dar şi în particular, cu referire la bloguri neo-protestante. Cei care îşi fac blog nu intenţionează să fie neapărat identificaţi prin etichetă confesională. Ba chiar unii nici nu vor ca numele lor să apară pe Internet. Motivele sînt diverse şi nu fac obiectul discuţiei.

Nu m-aş mira dacă într-o zi o să primesc de la vreun cineva solicitarea de a-i scoate blogul din listă, deoarece nu doreşte ca jurnalul lui virtual să fie clasificat prin filtru (ideologic) confesional.

Faptul că eu mi-am prezentat CV-ul are de a face mai puţin cu vreo virtute intrinsecă (nu CV-ul contează pe bloguri), ci cu responsabilitatea pe care consider că o am în spaţiul public.

Diferenţierea blogurilor pe culte poate fi făcută atunci cînd e vorba de blogurile (sau site-urilor) bisericilor (care au statut juridic). Dar în general blogul surprinde tocmai particularităţile persoanei care scrie în public. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens este Pătrăţosu, care poate fi clasificat ca fiind baptist, dar nicidecum ca şi exemplu generic de baptist. E… pătrăţos. La baptişti sînt destui… (care se dau) rotunzi.

Sper că mai avem energie pentru încă un zîmbet…

De asemenea, un puber întîrziat care scrie despre evenimente religioase cu naivitatea specifică vîrstei nu constituie un exemplu reprezentativ pentru determinarea parametrilor socio-psiho-religioşi şi culturali ai confesiunii din care face parte (poate doar pentru o vreme).

Această chestiune a declinării apartenţei confesionale este, aşadar, una falsă. Pe mine m-a făcut să-mi aduc aminte de modul pripit cum catalogăm uneori oamenii (mai ales în epoca aceasta a vitezei şi a puhoiului de informaţii).

Se ajunge astfel la o mentalitate reducţionistă cu care percepem alteritatea: nu un inginer face calcule, ci un… baptist; nu un muzician cîntă la pian, ci un… baptist; nu un grăsan sforăie, ci un… baptist.

Dacă nici aici n-aţi zîmbit…

15 bloguri în Top 100

8 ianuarie 2008

8 ianuarie 2008, 04.00

2) patratosu
4) mtipei
9) danutm
10) ambasadorul
12) husarul
19) simplulgand
23) agorachristi
26) romoflorin
29) addsalu
31) artzar
85) ionatan
86) cristianlucaci
91) teologeanu
94) ciprians
100) serjlwg0d

Trei citate (3)

8 ianuarie 2008

“Pierderea subită şi tragică ne aruncă într-un întuneric teribil. Şi nu putem scăpa de coşmarurile provocate de febra puternică. Bezna ne învăluie oricît am lupta s-o ţinem la distanţă. Şi, oricît ar fi de înfricoşătoare, trebuie s-o înfruntăm, şi, mai ales, s-o înfruntăm singuri. Am simţit că mă cuprinde acest fel de întuneric la scurt timp după accident. […] Privirile mi s-au oprit, nevenindu-mi parcă să cred, asupra celor trei sicrie deschise din faţa mea. În momentul acela m-am simţit alunecînd într-un hău negru al groazei şi uitării. Parcă pluteam în spaţiu, cu desăvîrşire singur printre miliarde de stele îndepărtate, fără nume. Oamenii se retrăgeau treptat din cîmpul meu vizual pînă cînd abia se mai zăreau undeva, într-un orizont tot mai îndepărtat. Abia le auzeam cuvintele, atît de slab le era glasul. Niciodată nu mă mai simţisem atît de chinuit şi pustiit. Era prima mea întîlnire cu întunericul existenţial, dar nu şi ultima.”

“Pierderea teribilă pe care am suferit-o m-a pus faţă în faţă cu puterea incredibilă a alegerii – să intru în întuneric şi să simt toată durerea cum, de altfel, am şi făcut după accident, continuîndu-mi totodată munca şi grija pentru oameni, în primul rînd pentru copiii mei. Voiam să transform pierderea într-un cîştig cît mai mare fără a-mi neglija responsabilităţile obişnuite. Voiam să integrez suferinţa în viaţă astfel încît împunsătura ei să nu mai fie atît de dureroasă. Voiam să deprind înţelepciunea şi să cresc în caracter. Viaţa îmi era atît de distrusă încît nu voiam ca prin reacţia mea la acea tragedie să sporesc răul deja existent. Ştiam că fuga de întuneric avea să ducă mai tîrziu la un întuneric şi mai mare. Mai ştiam însă şi că sufletul meu avea capacitatea de a creşte – de a absorbi răul şi binele, de a muri şi a trăi din nou, de a suporta sentimentul că a fost abandonat cu totul şi de a-L găsi pe Dumnezeu. Cînd am hotărît să mă cufund în noapte, am făcut şi primii paşi spre lumina zilei.”

“Nu voi putea înţelege niciodată pe deplin suveranitatea lui Dumnezeu. Ideea în sine întrece orice închipuire a minţii omeneşti. Totuşi, am ajuns, în parte, la o soluţie. M-am împăcat cu suveranitatea Lui şi mi-am găsit mîngîiere în ea. Nu mi se mai pare ceva sinistru. Pacea a venit sub forma unei viziuni. Aşa cum am mai spus deja, amintire accidentului s-a întipărit în mintea mea în clipa în care s-a întîmplat. Multă vreme a fost pentru mine un adevărat supliciu. Apoi, într-o noapte, cum stăteam treaz, în pat, am văzut accidentul într-o nouă lumină. Mă aflam pe un cîmp, împreună cu cei trei copii, aproape de locul unde s-a petrecut accidentul. Toţi patru urmăream microbuzul nostru luînd curba de dinainte de accident. O maşină cae venea din direcţia opusă a sărit de pe banda ei de mers, exact aşa cum se întîmplase în accident, şi s-a izbit de microbuzul nostru. Am fost martorii acelei scene violente, a infernului, morţii, exact aşa cum le trăisem în realitate. Deodată o lumină neasumuită a învăluit locul. Totul era luminat. Lumina ne-a permis să vedem în detaliu întreg dezastrul produs de accident. Dar tot ea ne-a permis şi să-L vedem pe Dumnezeu acolo. Am ştiut în clipa aceea că Dumnezeu era prezent la accident. Dumnezeu era acolo să le ureze bun venit dragilor noştri în ceruri. Dumnezeu era acolo să ne mîngîie. Dumnezeu era acolo ca să ne trimită pe noi, cei rămaşi în viaţă, într-o nouă direcţie.”

Jerry Sittser, Har ascuns, Editura Kerigma, Oradea, 2007