12.50 – Familia Addams
13.45 – Nume de cod: Farewell
15.45 – Lawrence al Arabiei (1)
20.00 – Pisica pe acoperișul fierbinte
22.00 – Splendoare în iarbă
22.00 – PRO Cinema
Patimile lui Hristos / The Passion of the Christ
Dramă, Italia-SUA, 2004
Regia: Mel Gibson
Cu:
James Caviezel
Maia Morgenstern
[3] nom. Oscar
Roger Ebert: “Cu excepţia Evangheliei după Matei a regizorului italian Pier Paolo Pasolini, este singurul film religios care pare a respecta ceea ce s-a întîmplat în realitate. Avem de a face cu redarea cea mai impresionantă, cea mai competentă şi cea mai realistă a ultimelor ore trăite de Cristos din cîte au fost transpuse în film.” (Adevărul literar şi artistic, nr. 706, 2 martie 2004)
Andrei Pleşu: “Mel Gibson a reuşit să facă un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseşte. Transcendenţa nu se manifestă decît vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau în variantă demonică. Din cînd în cînd, un vampir palid se strecoară printre protagonişti, pentru a semnala nelămuriţilor de unde vine răul. În rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, dacă vrei să provoci oroare.” (Dilema veche, Nr. 12, 2 – 8 aprilie 2004)
Traian Ungureanu: “Eu cred că filmul lui Gibson e o capodoperă. Şi cred, de asemenea, că dezgustul şi stinghereala noastră în faţa acestui film sînt, la rîndul lor, o capodoperă. Ele se înfăşoară, cu şiretenia unui alibi, în cîteva argumente care invocă onoarea lui Gibson pierdută a Spiritului, dar tot ele sînt şi calea noastră de fugă. De o discuţie insuportabilă şi de la locul favorit al faptelor cu care istoria ne demonstrează mereu că nu vrea să fie nici cuminte, nici binecrescută.” (22, Nr. 738, 27 aprilie – 3 mai 2004)
Andrei Oişteanu: “Filmul ‘Patimile lui Hristos’, regizat de Mel Gibson, este foarte slab. Prost gîndit, prost regizat, prost realizat. Cu puţine excepţii, prestaţiile actoriceşti sînt mediocre. Cea mai slabă este chiar cea a actorului Jim Caviezel, interpretul lui Iisus. Faptul nu i se datorează numai lui, ci şi regizorului. Actorul a trebuit să interpreteze un humanoid din carne însîngerată şi sfîrtecată, care, gîtuit de durere, abia poate să îngaime cuvintele. […] Evident, filmul are accente antisemite. Dar, cum în urma scandalului pe această temă mă aşteptam la asta, nu am fost prea surprins de acest aspect. M-a surprins în schimb găunoşenia filmului. Spre deosebire de filmul ‘clasic’ şi plin de substanţă al lui Zeffirelli şi cel controversat, dar revoluţionar, al lui Scorsese, ecranizarea lui Gibson ratează sistematic valorile spirituale din Evanghelii.” (Evenimentul Zilei, 19 aprilie 2004)
Eugenia Vodă: “Dincolo de filmul în sine, un lucru e benefic: el este şi va fi un bun prilej şi un bun pretext pentru felurite dezbateri culturale, filologice sau teologice (chiar noi vom publica aşa ceva, în numărul viitor al revistei). În ceea ce mă priveşte, ‘nu mă interesează’, în clipa de faţă, referirile la fidelitatea sau infidelitatea filmului faţă de sursele evanghelice, nici oportunitatea sau exactitatea dialogului în aramaică şi latină (o găselniţă dă bine, la urma urmei: mai bine să-l auzi pe Pilat rupînd-o pe latineşte cu un accent slav, decît să-i auzi pe toţi într-un dialog hollywoodian industrializat, care n-ar fi făcut decît să amplifice banalitatea filmului). Căci asta e principala trăsătură a filmului: covîrşitoarea lui banalitate. Nu e un film antisemit, nu e nici măcar un film cu adevărat violent (decît la modul unui sadism pueril, prin comparaţie cu altă violenţă, de alt calibru şi de altă intensitate, cu care ne-am întîlnit de atîtea ori în istoria cinematografului), e, culmea, doar un film cuminte în mediocritatea lui, confecţionat corect, asamblînd cu zel locuri comune.” (România literară, Nr. 16, 28 aprilie – 4 mai 2004)
Valerian Sava: “Fără a retorca la ipoteza că ‘religiile trec, arta rămîne!’ cu vreo replică de genul care artă? şi fără a subscrie neapărat obiecţiilor insistente privind violenţele sîngeroase din film, din contră, lăudînd noutatea prin care Iisus Hristos e înfăţişat ca fiinţă vulnerabilă, aş zice că ‘problema’ filmului e în altă parte: nu în ce înfăţişează, ci în ceea ce nu reuşeşte să transfigurizeze, nu atît în ce are ‘prea mult’, cît în ceea ce vădeşte prea puţin sau deloc. Poetica sau ‘poetica’ lui Mel Gibson e de altfel de o rară francheţe – extravertită ca a oricărui histrion în expansiune –, de la primul cadru şi întîia secvenţă pînă la ultimele.” (Observator cultural, Nr. 218, 27 aprilie – 3 mai 2004)
Cătălin Sturdza: “Mare admirator al barocului italian Gibson asta a văzut, la sfîrşit, în filmul său: o frescă a lui Caravaggio în mişcare. Unde violenţa = naturalism = respingerea viziunilor religioase, pudice şi edulcorate. Diferenţa dintre Pasiunea… şi tot restul filmelor pe această temă (inclusiv, îndrăznesc să afirm, cele două capodopere, a lui Pasolini şi a lui Scorsese) e aceea dintre o scenă de luptă din Sindbad sau Xena de pe PRO TV şi una din Stăpînul inelelor al lui Peter Jackson. La capitolul impact asupra ochiului (şi al stomacului!) nu există comparaţie. Papa însuşi a afirmat: ‘E aşa cum a fost!’.” (Observator cultural, Nr. 218, 27 aprilie – 3 mai 2004)
Florin Gabrea: “Se spune că Patimile lui Christos a stabilit un record de încasări. Nu doar atît. El a stabilit şi un record al lipsei de sensibilitate, şi unul al lipsei de înţelegere, şi unul al lipsei de gust, şi unul al lipsei de măsură şi multe alte recorduri. Filmul nu este al unui antisemit, pentru că este mult prea superficial în pătrunderea fenomenelor cauzale şi circumstanţial-istorice ale Iudeii şi ale iudeilor din anii ’30 d. Chr, aşa că gesticulaţiile vindicative şi urlătoare ale înalţilor preoţi, feţele patibular-oligofrene ale evreilor gură-cască, sau rînjetul ştirb şi declasat al lui Barnaba nu dovedesc decît obedienţa neproductivă a unor actori mediocri în faţa unui regizor cu o motivaţie presupus adîncă şi spiritual fondată. Dar filmul este la fel de puţin al unui creştin, pentru că minima înţelegere a faptului că Evangheliile nu sînt un instrument de cunoaştere nemijlocită, ci una mijlocită, că ‘citirea’ faţă de ‘privirea’ unui fenomen înseamnă tocmai actul de retragere şi decantare abstractă, de transfigurare subiectivă şi reflexivă, de care ar trebui să dea dovadă un creştin normal, lipseşte cu desăvîrşire.” (22, Nr. 737, 20 – 26 aprilie 2004)
Andrei Gorzo: “Cînd vine vorba de spirit, Gibson nu are la dispoziţie decît vocabularul filmului de acţiune: Iisus căzînd sub bice şi ridicîndu-se pentru a fi biciuit în continuare, Patimile ca probă de rezistenţă fizică, măreţia spirituală ca apoteoză a masochismului macho (Gibson şi-a acuzat criticii că se tem să împărtăşească durerea Mîntuitorului, acuzaţie care nu este decît varianta pioasă a provocării: ‘Ce, bă, ţi-e frică de durere?’), Iisus ca Van Damme fără şpagat, ca Stallone fără bazooka. Diferenţa este că Van Damme şi Stallone, oricît ar încasa, mai mult dau, permiţîndu-ţi să te descarci, în timp ce de la Patimile rişti să ieşi încărcat negativ, departe de Iisus şi dezgustat de lumea pe care El a iubit-o atît.” (Dilema veche, Nr. 15, 23 – 29 aprilie 2004)
Alex. Leo Şerban: “Patimile lui Hristos se transformă într-un fel de manual, de ‘Cum să…’; cum să flagelezi cît mai bine, cum să baţi un piron într-o palmă pe-o cruce, cum să dai apă cuiva răstignit la trei metri deasupra, ş.a.m.d. Filmele poliţiste bune ne-au învăţat că este greu să ucizi; Patimile… lui Gibson ne arată că e uşor să filmezi această greutate, cîtă vreme ai satisfacţia datoriei împlinite. […] Există un singur film cu adevărat excepţional despre Isus: se numeşte Evanghelia după Matei, a fost făcut acum exact 40 de ani, este în alb-negru, iar regizorul lui era comunist şi homosexual: Pier Paolo Pasolini. De unde se vede că numai Credinţa te poate ajuta în viaţă, dar nu te ajută să faci filme bune. Amin!” (Ziarul de duminică, Nr. 16 (196), 23 aprilie 2004)
Vezi grupaj: Filme despre Isus
