“Timp de doi ani, între decembrie 1949 și ianuarie 1952, o închisoare din Pitești devine iadul în care se experimentează o tehnică până atunci necunoscută în spațiul carceral românesc, reeducarea deținuților politici de către alți deținuți, prin mijloace violente, prin tortură. Victimele devin călăi și călăii, la rândul lor, victime. Aceste atrocități au fost comparate cu o moară a sufletului, pentru că dincolo de suferință și de moarte au dus la prăbușirea morală a indivizilor. A descrie ceea ce s-a petrecut între zidurile închisorii devine greu de înțeles nu numai pentru cei de astăzi, dar și pentru supraviețuitorii acestei experiențe. Pare că vorbesc despre o altă planetă, monstruoasă, prin secretele întunecate pe care le-a adăpostit. Nu există loc în Europa, spun cei ce au fost cobaii acestei experiențe, doar la Buchenwald, la Maidanek, în care să se fi suferit mai mult pe milimetru pătrat ca aici. Aleksandr Soljenițîn, în cartea sa, Arhipeleagul Gulag, aprecia că tratamentul penitenciar de la Pitești a fost cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane.” (p. 130)
