“Un doctor de provincie care se ocupă de bolnavii mintali din Salonul numărul 6 începe să-şi pună probleme asupra binelui şi răului din societate, la întîlnirea cu un nebun, pacient în salon, foarte educat, dar cinic şi independent. Toată lumea în jurul lui începe să se schimbe, iar doctorul sfîrşeşte, după amare tribulaţii, în acelaşi salon numărul 6, de ai cărui bolnavi se ocupase şi care i se păreau înainte cea mai de jos expresie a manifestării umane. Moare acolo, ca pacient incurabil, adăugat celor pe care îi tratase şi cu care, pînă la urmă, se asimilează, într-o neiertătoare paradigmă a suferinţei celui care se află de partea cealaltă a baricadei şi care, abia acum, înţelege că nu mai e de sperat în nimic. La Cehov individul ajunge în neant spre a descoperi umanitatea rudimentară, cea care a mai rămas într-o societate indolentă, pervertită şi cinică. Pentru el, în lumea viitorului pesemne că singurul loc unde se vor mai afla oameni este ospiciul.” (Dumitru Radu Popa)
“Pentru conturarea unor astfel de universuri – negative sau pozitive – s-a folosit şi se foloseşte de obicei motivul lumii ca spectacol (de teatru, de circ, de bâlci, de music-hall etc), ca navă, ca spital de nebuni. Celebră este nuvela lui A. P. Cehov, Salonul nr. 6 (dublată de studiul Insula Sahalin), după care Lucian Pintilie a realizat, în Iugoslavia, în 1979, filmul cu acelaşi nume. Sau romanul lui Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, după care Milos Forman s-a inspirat pentru filmul său cu titlu omonim din 1975. Filmul lui Lars von Trier din 1998, Idioţii, se nuanţează în raport cu celelalte prin aceea că pacienţii sunt simulanţi, simularea având rostul unui protest.” (Mircea Dumitrescu)
