Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism.
Şcoala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susţinut în plan politic de iozefinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.
Şcoala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni, ci şi la a celor de peste munţi. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiţia Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului Leopold al II-lea, în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.
O altă realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.
Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş.
Reprezentanţii cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu.
