În tramvai Andreea mă întreabă cum se numeşte chestia (galbenă) de care mă ţin. N-am ştiut cum se numeşte… Dispozitiv plastic mobil pentru susţinerea parţială a călătorului în mijlocul de transport în comun?
Pînă acasă am tras o sesiune de reflecţie în mintea-mi: face parte din natura umană să dea nume. Computer – ăsta e un nume (care nu exista acum 100 de ani, nu?).
Andreea mi-a arătat un pisoi. Ce motan gras, zic eu. E pisică, are pui, e de părere fetiţa mea.
Altă sesiune de reflecţie: mă gîndesc că e dat oamenilor (şi animalelor) să nască prin feminin, nu prin masculin.
Mă mai gîndesc că omului nu i s-au dat aripi (de curînd un japonez, parcă, a zburat cu un fel de aripi cu propulsie), omul trebuie să-şi depăşească (mai tot timpul) condiţia.
Acasă reflectez din nou: blogul e o formă de ex-punere?
