Lumea oamenilor e o lume a ritualurilor şi a simbolurilor: cîte bordeie, atîtea obiceie. Desigur, ritualurile îşi pot pierde semnificaţia, iar unele nici nu ajung să acumuleze cantitatea necesară de metaforă socializantă. Însă matricea umană are coordonate care depăşesc, în grandoare, pe cele determinate de meridianul Greenwich. Hermeneutica lor nu ţine doar de o anumită ştiinţă, ci de complexa viaţă a comunităţilor umane, care pun, într-un fel sau altul, cele mai profunde experinţe ale lor în metafore care îşi au înţelesul în anumite tipare culturale. De exemplu, într-un context necreştin, ar fi o gafă retorică să foloseşti expresia “ca în sînul lui Avraam”, ca să nu mai vorbim de faptul că lipsa unei litere “a” din nume îi schimbă total înţelesul, conform istoriei din Vechiul Testament.
Paştele este un astfel de moment care acumulează istorie, experienţe comunitare, exegeză şi resimbolizare şi, nu în ultimul rînd, desacralizare, aspect evidenţiat, mai mult sau mai puţin subtil, într-un registru de ironie postmodernă, de Lucian Mândruţă (în Dilema, nr. 477), care deconstruieşte fericirea românului drept credincios. Într-un minibasm moralist de tip Shrek, masa festivă (“a cărei baroc sfidează, peste veacuri, dieta simplă a primilor creştini”) devine capcăunul care înghite sentimentul pios al sărbătorii, televiziunea e măgăruşul însoţitor, pedagog, obraznic, dar binevoitor, iar românilor nu le revine decît rolul oamenilor dezorientaţi într-o lume în care personajele din poveşti au, fiecare, locul lui.
Sînt de acord cu verdictul dat: creştinism de consum. Dar nu pot să nu mă întreb: ce ar mai şti despre Paşte românii care vin de dinainte de ’89, fără astfel de ritualuri laicizate, sau, mai bine zis, receptate într-un spirit laic, imberb, hedonist? Schrek nu e basmul autentic, ci doar o “masă festivă” întinsă pentru comesenii postmoderni. Personajele adevărate sînt în poveştile autentice. Şi cu un picior rupt, personajul de turtă dulce tot turtă dulce rămîne.
Paştele a fost instituit la plecarea, precipitată, a evreilor din robia egipteană (Exodul, cap. 12 şi 13). Semnificaţia lui complexă, dar pe înţelesul tuturor celor care trecuseră prin acea experienţă, era transmisă din an în an. La masa festivă (dacă erau prea puţini în familie, luau parte şi vecinii, pentru ca mielul să fie consumat în totalitate – trimitere spre jertfa deplină a Mielului Isus), fiul întreba ce înseamnă, iar tatăl explica ritualul. Însemna eliberare din robie, răscumpărarea întîiului născut, sărbătoare sfîntă, invitaţie la părtăşie pentru orice străin care accepta credinţa într-un singur Dumnezeu.
Importanţa mesei festive de Paşte reiese şi din atenţia acordată de Isus şi ucenicii Săi pregătirii acestei întîlniri intime, cu semnificaţie deosebită (Luca 22, Marcu 14). “Cina cea de taină”, de Leonardo Da Vinci, rămîne probabil cel mai cunoscut tablou cu tematică creştină. În acest context se iniţiază resimbolizarea pascală şi se proiectează în escatologic masa festivă (Matei 26:29)
Euharistia este proiecţia eclesiologică a Paştelui: “Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul… cu azimele [pîine nedospită] curăţiei şi adevărului ” [1 Corinteni 5:7,8] Acelaşi apostol Pavel este dezamăgit de creştinii din biserica din Corint care nu mai păstrau dimensiunea comunitară a ritualului: “Atunci cînd staţi la masă [să mîncaţi cina Domnului], fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia.” (1 Corinteni 11:21)
Iată, deci, că întotdeauna a existat “creştinism de consum”, cu amplitudini diferite. De-a lungul secolelor semnificaţia ritualului pascal a fost îngropată sub stratul gros de tradiţii şi gesturi inadecvate profunzimii ritualice. Ipocrizia are mai multe nuanţe, se aşează pe mai multe niveluri, pătrunde mai întîi prin neatenţie şi bună intenţie de a nu jigni sentimentele religioase ale celor de lîngă noi. Iar drama ignoranţei adolescenţilor începe cu inabilitatea părinţilor sau altor tutori de a le transmite valorile ritualice: “de ce trebuie luat gîtul mielului”?, “de ce a păţit-o Mesia?”, de ce “discursul oficial e cel al Luminii”? “Incidentul nefericit de pe Golgota” nu a fost nicidecum un incident. Deşi plin de tragism, nu a fost o tragedie (precum Căderea), ci punctul focal al istoriei cosmice, lupa hermeneutică sub care existenţa umană şi non-umană dobîndeşte sens.
E regretabilă vînzoleala mercantilă şi “industria culturală” din preajma sărbătorilor creştine. Problema esenţială nu ţine de “dieta simplă a primilor creştini”, ci de discursul participativ la sărbătoare, asumarea unui rol comunitar, rezultat dintr-o individuală libertate spirituală. Ritualul mesei festive nu trebuie declarat neavenit, ci trebuie recuperată semnificaţia lui şi practicat în spiritul ei.
În acest sens, ar trebui specificat faptul că masa de Paşte, cu carne de miel, ar trebui luată în Vinerea Mare, în Duminica Învierii fiind vorba de o altă sărbătoare. O altă masă festivă, cu un alt ritual, cu o altă semnificaţie, ar putea exprima concret credinţa în puterea divină asupra morţii. E masa părtăşiei cu Cel Înviat a celor doi de pe drumul Emausului, care, odată ce l-au recunoscut, s-au întors la Ierusalim să confirme Învierea (Luca 24). De remarcat faptul că ambele mese apar la sfîrşitul timpului activităţii zilnice (mai degrabă kairos decît cronos), ambele sînt luate cu o conştienţă a efemerului, ambele atrag după sine plecarea în grabă, ambele sînt iniţiatice.
Participarea noastră la masa festivă poate fi o astfel de întîlnire cu istoria cosmică, sau putem doar să înfulecăm materie gastronomică cu gust delicios. Ne putem alinia “disciplinat în curtea bisericii” sau putem intra în şirul martorilor care confirmă Învierea. Nu vorbele sînt mari sau mici, ci oamenii care le rostesc.
NOTĂ: Articolul a apărut în The Salt Street Journal, Nr. 133, 13 mai 2002, revistă electronică bilunară iniţiată de cîţiva tineri din Iaşi, distribuită prin e-mail.
SSJ (155 de numere în perioada 1999-2003) a fost prima revistă electronică de orientare evanghelică din România, urmată apoi de:
confesional@ [50 de numere în perioada 2002-2008]
Adoramus [30 de numere în perioada 2004-2008]
Perspective [8 numere în perioada în perioada 2005-2006]
