Alin, Evedul nu este un tip care să nu ştie despre ce vorbeşte cînd spune de scris academic.

Şi-a făcut treaba în domeniul ăsta, aşa că ar merita plecat urechea şi spre ce spune el.

Din punctul de vedere al calitatii articolelor sunt de acord cu multi care au scris (si cred ca si cu tine). Desi ne le-am citit pe toate (eu cred ca sunt prea lungi pt un blog) sunt de acord ca au o calitate f ridicata. Nu stiu cati au timpul sa le citeasca si sa le inteleaga. Cam astea sunt gandurile mele la ora actuala. Din nou – recunosc ca NU AM CITIT (si probabil ca nu voi citi) toate articolele. Eu cred ca sunt prea lungi si majoritatea (chiar si a celor interesati) nu cred ca vor avea timpul sa investeasca in acest exercitiu…?

Cred că are rost să discutăm între noi – discutăm despre un fenomen public, deci, dacă sîntem atenţi să nu ducem în derizoriu chestiunile, atunci merită să discutăm.

Mulţumesc pentru prilejul pe care mi l-ai oferit de a articula cîteva idei în conversaţia noastră.

P.S. Cu tot respectul – eu tot nu sunt convins de succesul lui Agora la subiectul din februarie. Daca o sa am timp, o sa le scriu un mesaj direct la ei pe website – nu cred ca are rost sa discutam asta intre noi.

Intre timp agreez cu tine:

“Viaţa e scurtă, merită investită în chestiuni importante.”

Pt mine nu este o chestiune importanta la ora actuala daca AC are sau nu are succes in ceea ce au abordat (mai ales daca acest succes nu are de a face cu abordarea problemei colaborarii de catre Uniunea Baptista).

Personal – le urez succes (si la fel si tie) – chiar daca se pare ca avem definitii diferite asupra acestui subiect Blessings.

Dar am atins, în raspunsurile mele, şi alte chestiuni care augmentează discuţia noastră, chestiuni care merită atenţie în replicile noastre.

Dar, revenind la ideea care ar putea să ne intereseze cu adevărat, pe care nu am vrut nici în postare să o amplific (deoarece o voi face la următorul tur al blogurilor), şi nici în discuţia noastră nu am accentuat-o pînă acum: demersul grupului Agora Christi a început într-adevăr bine (sau “cu succes”)?

Eu am dat două citate: unul care afirma că primul articol era considerat de un vizitator ca fiind “cel mai bun articol în limba română pe care l-am citit în anul 2008” şi, pe de altă parte, o altă opinie contrarie. De atunci au mai fost publicate încă două articole.

Chestiunea opiniilor diferite despre un acelaşi lucru constituie pentru mine una de prim rang pentru existanţa umană (contemporană). Atunci cînd am iniţiat, acum şase ani, newsletterele săptămînale revist@, cinem@ şi no comment mi-am dorit ca la filmele propuse pentru vizionare (la TV) să găsesc tocmai aprecieri critice diferite (şi, dacă se poate, explicaţia pentru care sînt diferite). În felul acesta ne formăm discernămîntul. Şi ne exersăm, Doamne-ajută!, răbdarea de a privi lucrurile şi din altă perspectivă. România are nevoie de aşa ceva, indiferent că e vorba de cultură religioasă, muzicală, economică sau turism.

Aşadar, deşi mă interesează şi de ce cineva este de altă opinie cu mine – dacă este rău-intenţionat, sau superficial, sau montat de altcineva, sau bătut în cap (cum zic tot mai des în mintea mea), adică, deşi inteligent, fixat pe o anumită idee, caz care de obicei are de a face cu un anumit context ideologiza(n)t – mă interesează mai mult argumentele care susţin o altă poziţie ideatică.

Discernămîntul are de a face cu nuanţe dar, mai ales, cu adoptarea unei atitudini.

Ca să fiu mai concret, referitor la Agora Christi din februarie: ce consecinţe are pentru mine faptul că sînt de acord cu prima opinie sau cu opinia contrară? Sau: oare aş putea să adopt o atitudine de mijloc, aşa-zisă echilibrată? Sau: oare nu pot să fac faţă, psihic vorbind, ambelor opinii şi să fac efortul de a mă expune unor perspective diverse în acelaşi timp?

Din punctul acesta de vedere, al provocării ideatice, Agora Christi a înregistrat (deja) un succes.

Dar, la un alt nivel al discuţiei, mă interesează mai puţin dacă a înregistrat succes sau nu în acest sens.

Şi acum ajung la subiectul integrării unei apariţii ideatice în contextul larg al spaţiului public. În primul rînd, am avut ocazia să cunosc pe mai mulţi din grup şi ştiu că le pot acorda credibilitate de la început. Aşadar am un orizont de aşteptare care poate fi benefic, sau, dimpotrivă, poate să mă conducă la dezamăgiri în cazul cînd aşteptările mele nu sînt satisfăcute. Dar aici contează şi vîrsta, şi ce experienţe am avut în viaţă, dacă am fost copilul mai mare sau cel mic etc.

Vreau să exprim astfel cel puţin două idei: 1) în relaţiile noastre în spaţiul public nu există nicidecum un fel de “democraţie” în cadrul căreia toţi sîntem egali şi putem spune orice, oricînd, oricum, oriunde (idee pe care am accentuat-o şi pe liste de discuţii cu mai bine de un an în urmă); 2) modul în care reacţionăm în piaţa ideatică publică are de a face cu experienţa de viaţă, care este unică pentru fiecare dintre noi. Tocmai amprenta unică, personală o doresc eu să o simt în spaţiul public. Miştocăreala reduce posibilitatea de transmitere a acestei voci unice a oricui reuşeşte să îi dea formă publică, precum şi consistenţa ideatică, de care avem nevoie mult mai multă decît recunoaştem de obicei.

După cum se poate observa, am discutat chestiuni generale, fără a da exemple concrete (pe care le am însă la îndemînă), întrucît mă interesează mult mai mult opinii diverse, bine exprimate, decît să mă ţigănesc în spaţiul public să am dreptate sau să rămîn în centrul atenţiei.

Viaţa e scurtă, merită investită în chestiuni importante.

N-aş folosi termenul de “rapoarte” pentru postările de tipul “Turul blogurilor” pe care le am de trei ori pe lună (nu că nu ne-ar folosi şi rapoartele). E vorba totuşi de o postare care nu îşi propune să facă un top al producţiilor de pe blogurile evanghelice (am avea nevoie şi de aşa ceva), ci încearcă să surprindă cîteva chestiuni ale decadei avută în vedere, dacă se poate “chestiunea zilei”.

Aş putea avea de fapt un tur al blogului Pătrăţosului (şi, eventual, încă două-trei), întrucît există un anumit context (numele pe l-am ales, subtitlul, referirile, citatele, chestiunile ideologice, reflexe de tip pătrăţoşenic) care ar facilita aşa ceva.

Dar am reţinut propunerea ta. Dacă fac un tur al blogurilor nonWordPress o dată la 6 luni e bine?

De aceea avem nevoie de taclale – ca să exersăm răbdarea de a asculta ce spune celălalt şi să ne însuşim anumite maniere dialogale absolut necesare pentru circulaţia ideilor.

Altfel fiecare se va lega, pripit, de detalii, eventual de idei secundare, dar nu va păstra direcţia discuţiei (nu intru însă în panică dacă apar subiecte noi care suscită interesul).

Pentru bîrfe, glosări şi miştocăreală nu avem nevoie de maniere dialogale. Nici măcar de logică nu avem nevoie. Nici pentru rapide poziţionări ideologice, realizate de multe ori după ureche, în registru psiho-afectiv, nu după doctrina confesională, culturală, economică sau de alt fel.

În ceea ce priveşte comentariile, s-avem pardon, nu sînt prea interesat de numărul lor, ci în primul de rînd de CINE le face şi CUM le face. Şi, bineînţeles, despre CE e vorba în ele.

Legătura pe care ai menţionat-o între succes şi taclale nu îmi aparţine.

Va’s’zică, în loc să discutăm ideile din postarea mea (sau măcar de pe Agora Christi, deşi cel mai bine e să o facem acolo, din mai multe motive, unul ar fi legat de respect pentru demersul respectiv), discutăm dacă ai înţeles sau nu bine conceptul de… succes.

Curat stil pătrăţoşenic…